[Mihailc]

În prealabil postat de ciresica

Buna ziua!
Imi cer iertare ca intervin si eu cu o intrebare personala.
Am 40 de ani, sunt necasatorita, fara obligatii, si as vrea sa intru si eu intr-o manastire.
Acum vreun an am vorbit cu o maica de la o mare manastire din Oltenia, care mi-a zis ca ”monahismul nu mai e ce-a fost”. Am mai vorbit cu o alta maica de la o manastire mai mica din Bucuresti, care mi-a zis ceva de genul: la varsta asta nu mai e cazul sa intri in manastire, ca e cam tarziu.
Nu stiu ce sa mai cred. Amandoua m-au descurajat.
As vrea sa va spun ca am fost pe la manastiri, inca din timpul facultatii, ori in tabere de munca, ori ca simplu turist sau pelerin, si stiu cum este viata de acolo, dar nu pot alege o manastire.
Ma gandesc chiar sa infiintez eu - evident, cu binecuvantare - o manastire de maici la marginea Bucurestiului (am gasit un teren bun), pentru ca este mare nevoie de o manastire mai mare de maici in Bucuresti.
Ce sfat imi puteti da?

Ambele măicuţe ţi-au dat răspunsuri oneste, chiar dacă din perspective limitate, determinate de circumstanţele vremurilor de acum.

Măicuţa din Oltenia nu te-a descurajat, a încercat doar să-ţi cureţe vederea de idealism. Mănăstirile de astăzi nu mai sunt cele despre care citeşti prin cărţi. Sunt multe lupte, confruntări, rupturi, resentimente în mediul monahal şi ai nevoie de o mare tărie de caracter ca să rezişti. Nu în puţine cazuri, viaţa duhovnicească este sacrificată pentru urgenţe de ordin material, construcţii nesfârşite, renovări care o dată începute par să nu se mai termine niciodată, deficultăţi organizatorice în atingerea unui echilibru acceptabil între muncă şi rugăciune, obşti instabile etc. Deci socoteala de-acasă s-ar putea să nu se potrivescă cu cea din târg.

Măicuţa din Bucureşti te-a pus în gardă asupra criteriilor reale de selecţie în mănăstiri, fiindcă nu există nicio dispoziţie canonică în măsură să limiteze vârsta aspiraţilor la viaţa monahală. Stareţii şi stareţele se feresc să primească persoane cu experienţă de viaţă lumească îndelungată, întrucât cunosc foarte bine faptul că tinerii încă aflaţi în perioada de formare umană şi profesională, se integrează mult mai uşor în ritmul monastic neavând repere existenţiale anterioare marcante la care să se raporteze tot timpul. La 40 de ani deja caracterul şi mentalităţile sunt în mare parte cimentate şi capacitatea de adaptare la alt stil de viaţă, radical diferit de cel cu care s-a obişnuit, este semnificativ diminuată. Duhovnicii mai adaugă neajunsurilor descrise sumar anterior şi alte suspiciuni, cunoscând faptul că oamenii mai au puseuri de evlavie periodice determinate de necazuri, eşecuri, boli psihice şi alte stimulente din categoria acestora. La care se adaugă, desigur, monahismul văzut ca o alternativă compensatorie a incapacităţii persoanei de a-şi întemeia o familie deşi are înclinaţii evidente pentru acest mod de viaţă în care se poate dobândi mântuirea. În mănăstire intri doar dacă ţi-ai rezolvat conflictele interioare sau cu semenii şi poţi privi în trecut cu libertate şi seninătate covârşitoare. Monahismul nu este sub nici o formă un refugiu pentru inadaptaţi. Dacă n-ai reuşit să ai comuniune, atâta cât se poate în lume, cu alţi oameni în calitate de mirean, în mănăstire n-ai să reuşeşti nici atât.
Dorinţa de a construi o mănăstire pe o proprietate personală şi după placul inimii tale, în care să vieţuieşti apoi ca monahie, este o capcană în care au căzut mulţi, întrucât reprezintă rezistenţa instinctului de proprietate într-o formă de viaţă care-l combate radical şi sistematic. Călugăria este fundamentată pe cele trei voturi (angajamente ferme, definitive) asumate fără rest: ascultarea, sărăcia şi curăţia. Dacă nu iei în serios aceste angajamente şi laşi locuri de manifestare în tine a instinctelor blocate de acestea, fie eşuezi lamentabil în aspiraţia spre viaţa monahală, fie duci o viaţă de struţocămilă, adică de om lumesc cu înfăţişare înşelătoare şi statut formal de călugăr sau călugăriţă. În cea din urmă situaţie nu-ţi faci rău doar ţie, ci îi sminteşti şi pe alţii întrucât acestă impostură nu prinde la toată lumea, iar cei care văd şmecheria se poziţionează apoi ca vrăsmaşi ai Bisericii, confundând pădurea cu uscăturile de la liziera ei.

Înainte să iei o decizie definitivă, stai o vreme pe lângă un duhovnic responsabil, căruia îi pasă cu adevărat de soarta ta vremelnică şi veşnică.