[cristirg]

După Dreptul canonic ortodox, semne ale sfinţeniei sunt:
- moartea martirică – dovada cea mai certă;
- mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe;
- viaţa curată, viaţa sfântă;
- darul facerii de minuni, în viaţă sau după moarte.
Dintre condiţiile de fond (personale) ale sfinţeniei:
- să fi avut credinţa neîndoielnică ortodoxă;
- puterea de a suferi moarte martirică, primejdii şi orice necazuri pentru apărarea dreptei credinţe;
- puterea de a trăi moral şi religios cât mai desăvârşit;
- puterea de a săvârşi minuni;
- cultul spontan acordat de poporul credincios.
În cazul trăitorilor ortodocși din închisorile comuniste, toate acestea se confirmă. Ce dovadă mai clară vrem decât moartea martirică? Lupta împotriva lor e lupta contra evidenţei, păcatul împotriva Duhului Sfânt.
De la instalarea regimului comunist în Rusia s-a început o campanie de distrugere a creştinismului şi a tuturor valorilor umane tradiţionale. Acelaşi efect devastator l-a avut în toate ţările pe unde a trecut.
În cazul de faţă, nu e nevoie de Paterice pentru confirmarea sfinţeniei. Chinurile şi moartea din închisori, ştiind că toţi erau chinuiţi pentru credinţă de un regim ateu, sunt un Pateric al mucenicilor fără a mai fi nevoie de alte comentarii. Ele întrec orice „cuvinte duhovnicești”. De la mulți nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc, dar au moaşte făcătoare de minuni! (a se vedea la Aiud).
De la atâtea mii de martiri din Istoria Bisericii nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc ci pentru sfârşitul lor au fost trecuţi în ceata sfinţilor. De ce numai noi românii suntem atât de îndoielnici în credinţă? Nu ne bate Dumnezeu că nu ne cinstim sfinţii închisorilor? Cred că şi din acest motiv ne bate, cu prisosinţă…
Sfinţii sunt manifestarea concretă şi personală a lui Dumnezeu în Biserică, iar Biserica nu se menţine vie decât prin Sfinţi. La loc de cinste se află Martirii.