Viaţa Sfântului Cuvios Petru Atonitul- primul pustnic al Athosului - 12 iunie

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaş şi voievod. El a venit la călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oşti la război în Siria, s-a întâmplat ca ostile greceşti să fie biruite de potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulţi alţi ostaşi în cetatea Samara din ţinutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniţă cu lanţuri grele de fier. Deci, şezând în lanţuri, Petru îşi cerceta ştiinţa sa, şi şi-a adus aminte că de multe ori se gândea să se lepede de lume. Şi a cunoscut că de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire şi robie, deoarece nu s-a sârguit ca scopul său cel bun să-l aducă mai degrabă la îndeplinire. De aceea plângea şi se tânguia mult, blestemându-şi lenevirea sa şi ocărându-se singur că pătimeşte unele ca acestea după vrednicie.
Deci, şezând mult timp în temniţă şi neavând nici o nădejde de scăpare din lanţuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecăţile Sale cele neştiute, să-l scoată pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad şi pe Apostolul Petru din temniţa lui Irod. Şi chema întru ajutor şi mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci avea de mult spre dânsul mare credinţă şi dragoste, şi adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduinţă că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povăţui spre nevoinţa monahicească. încă mai gândea şi aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma şi acolo la mormântul Sfântului şi marelui Apostol Petru şi-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de lume.




Continuare:
http://www.doxologia.ro/viata-sfant/...petru-atonitul

SFANTUL ONUFRIE CEL MARE, EGIPTEANUL (12 IUNIE)


Cu 1600 de ani in urma, domnea peste regatul sau un imparat puternic si credincios, dar care nu avea nici un fecior. Si desi imbatranise, nu si-a pierdut nadejdea si, impreuna cu imparateasa, se rugau in fiecare zi, cerandu-i lui Dumnezeu sa le binecuvanteze casa cu un baiat care sa mosteneasca tronul. Bunul Dumnezeu s-a indurat de rugaciunile lor si iata ca peste putina vreme s-a nascut in palatul regelui un prunc frumos si voinic, pe care l-au botezat Onufrie (care inseamna ”mereu fericit”). Dar, printr-o descoperire dumnezeiasca, imparatului i s-a aratat ca rostul acestui prunc minunat este sa creasca departe de palat si de galceava lumii. Asa ca acesta si-a luat fiul si, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns dupa cale lunga sa le-ajunga, la portile unei manastiri. Calugarii l-au “infiat” pe micutul print, fagaduind sa-l creasca in credinta si cumpatare. Imparatul le-a multumit si, punandu-si nadejdea in mila Domnului, l-a lasat pe prunc la manastire si s-a intors la treburile statului.
Iata ca au trecut cativa anisori, iar copilul crescuse. Se invatase chiar sa mearga singur, in fiecare zi, sa-i ceara calugarului de la bucatarie cate o bucata de paine. Pleca multumit rupandu-si pentru sine cate o bucatica, sa-si astampere foamea, dar cu restul de paine disparea in biserica. Iar calugarii, care munceau de zor primprejurul manastirii se intrebau nedumeriti ce-o face baietelul cu painea, ca doar nu o sta in biserica sa manance?! De fapt, micul Onufrie se ducea grabit la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus in brate si aseza in fata icoanei bucata de paine, spunandu-i Pruncului Iisus Hristos:
Continuare:
http://tineriortodocsi.webs.com/Sfinti/sfonufrie.html