[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE

FAMILIA

Necesitatea Familiei

-I-

E imposibil ca în timpul călătoriilor să nu vă fi uimit întinderea câmpiilor, imensitatea munţilor, aspectul de muşuroaie de furnici al blocurilor din oraşe.
În faţa universului foarte mare în care trăim simţim nevoia să ne delimităm existenţa, să-i restrângem spaţiul, să ne creăm un loc numai al nostru, un cămin.
Căminul, lumină şi căldură, Familia reunită sub acelaşi acoperiş, exclude izolarea, însingurarea. El implică mai multe persoane înrudite: tata, mama, copiii, bunicii. Viaţa lui, sufletul lui e femeia.

Aşa cum în oraşe imobilele adăpostesc o mulţime de vieţi omeneşti, la fel Patria e formată dintr-o mulţime de Familii.
Nu suntem făcuţi să trăim singuri şi primul nostru grup, cel mai apropiat, cel de care ne simţim cel mai ataşaţi, e Familia: Familia unde ne-am născut, Familia întemeiată de noi, Familiile întemeiate de copiii noştri.
Familia joacă, deci, la nivel naţional un rol deosebit de important. Ea e cadrul vieţii fiecăruia dintre noi, şcoala unde ne formăm, unde ne folosim prima dată virtuţile. Fără influenţa binefăcătoare a Familiei, egoismul nostru instinctiv, necesitatea luptei pentru existenţă nu ar face posibilă iubirea de aproape.

Familia suntem tot noi, când din ea fac parte părinţii noştri şi copiii noştri. Suferinţele sunt mai uşor de suportat şi bucuriile mai mari când le trăim alături de fiinţe apropiate, dragi. Începem astfel puţin câte puţin să înţelegem ce se întâmplă în alte cămine mai apropiate sau mai îndepărtate de al nostru. De la rude simpatia ni se extinde la prieteni, la anturaj, la întreaga noastră Naţiune.

-II-

Ceea ce dovedeşte rolul providenţial al Familiei, importanţa sa pentru Naţiune e că s-a format. Ea oferă nişte bucurii, dar orice bucurie plătindu-se, ea impune de asemenea nişte constrângeri şi înmulţeşte situațiile când suferim. Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai mult din cauza unor divergenţe minore care altfel ne-ar lăsa reci. În plus mai sunt suferinţele comune tuturor, tristeţile, insuccesele, povara strivitoare a responsabilităţii. La prima vedere s-ar putea crede că deviza atât de odioasă „fiecare pentru sine” răspunde mai bine intereselor noastre materiale. Dar de fiecare dată când această deviză mincinoasă şi funestă a fost pusă în practică de o comunitate, de fiecare dată când ideea de Familie a slăbit, nivelul de civilizaţie a scăzut. Respectul femeii, ocrotirea copilului sunt intim legate de această idee şi toate Naţiunile puternice au avut cultul spiritului de Familie.

Veşnicia Neamului e posibilă datorită unei duble nevoi inerente inimii noastre: nevoia de afecţiune şi nevoia prelungirii vieţii, a supravieţuirii prin copii.
Suntem verigi ale aceluiaşi lanţ, nu putem să ne rupem de cea care ne-a precedat şi de cea care ne va succede. Preluăm de la părinţi un fond de obiceiuri, de tradiţii, de instincte şi de înclinaţii pe care mediul, condiţiile existenţei noastre îl îmbogăţeşte şi din care Familiile întemeiate de noi îşi vor lua o parte din viaţa lor.
Când caracterul nostru reproduce calităţile unui strămoş, chiar îndepărtat, cine oare va nega ce ne leagă de el şi cine nu se va simţi obligat să respecte în sine, să crească prin eforturi constante această moştenire morală? Ea ne-a fost dată spre păstrare înainte de a o transmite urmaşilor. La cei mai generoşi dintre noi, o astfel de idee poate deveni cel mai puternic motiv de perfecţionare.

-III-

Orice om, de origine oricât de modestă, caută ce e onorabil în trecutul alor săi. Familia îşi are astfel analele sale unde suntem datori să scriem un capitol demn de cei care ne-au precedat.
Acelaşi nume purtat de o individualitate colectivă, de o serie de generaţii, nu e oare un simbol, nu obligă?
Tot ce facem, bine sau rău, se răsfrânge şi asupra Familiei. Au existat Familii care şi-au schimbat numele după ce unul din membrii lor s-a dezonorat. O singură persoană a fost vinovată, dar toţi au suportat consecinţele.
E imposibil să ne izolăm. Dar ce bucurie să putem spune că renumele dobândit, succesul obţinut nu e numai al nostru, că alţii, intim legaţi de noi, îşi au partea lor de fericire şi de glorie.

Ce satisfacţie de asemenea să ştim că amintirea lăsată de un tată cinstit şi loial, de o mamă curajoasă, ne însoţesc până la capăt, că ne sunt repere în viaţă!
Binele făcut de părinţi şi de copiii lor sporește comoara de nume bun din care Familia trăieşte şi prosperă. Există în acest gând un puternic motiv de acţiune şi de asemenea un puternic mijloc de apărare contra părţii de egoism vanitos care s-ar putea amesteca prea uşor cu mândria legitimă pentru meritele noastre.
Nimic nu se pierde din contribuţia noastră la acest şir secular de fapte bune şi folositoare. În timp ce lucrăm pentru noi şi apropiaţii noştri ne inspirăm din trecutul Naţiunii şi-i influenţăm viitorul.

-IV-

Primii paşi ne decid întreaga viaţă. Impresiile din copilărie, întipărite pe o foaie albă, sunt de neşters.
Familia e ca un pătuţ pregătit pentru fiinţa morală a copilului mic, la fel de delicată, la fel de plăpândă ca fiinţa sa fizică şi e important ca acest pătuţ să nu fie expus vreunei scuturături brutale.
Dacă în casă e linişte, dacă ea adăposteşte o existenţă senină, copilul va învăţa în ea ce-i e necesar ca să trăiască, să iubească.
Afinităţile de rudenie, viaţa în comun de fiecare zi predispun la afecţiune, adică la identificare cu alte fiinţe.

-V-

Aţi întâlnit oameni care, printr-o întâmplare destul de rară, nu au Familie? Ei ne fac o impresie stranie, părându-ne ca pierduţi prin lume. Mai independenţi, cu siguranţă, totuşi dacă au o inimă cu adevărat nobilă, această lipsă a obligaţiilor le va fi o tortură. Ei vor reuşi cu toate acestea să se dăruie prin binefacere, prin iubire creştinească de aproape, căci inima omului are nevoie să formeze în jurul ei acel cerc pe care-l găsim uneori îngust şi supărător. Când nu-l avem, fie pentru că ni l-a refuzat soarta, fie pentru că l-am distrus, căutăm aproape fără voia noastră să-l refacem. E lege.

-VI-

Înainte de toate Familia impune sacrificarea egoismului. Nu vreau să spun că nu ar fi egoişti în Familii, acest viciu e cel mai răspândit în vremea noastră. Un singur egoist ajunge să ruineze pacea alor săi şi să le strice viaţa iremediabil. E ceva ce nu se poate nega. Există Familii unde se practică egoismul în grup, unde mai mulţi se asociază pentru a fi mai puternici contra celorlalţi. Aceştia îşi denaturează nedemn misiunea, pentru că îndatoririle se respectă şi morala nu îngăduie să fii perfid şi necinstit în interesul nimănui. Să nu uităm însă că în lume binele are întotdeauna răul ca revers. Cu alte cuvinte, cele mai bune mijloace de a combate egoismul vin tot din Familie. Prin alcătuirea sa, ea îi opune nişte obstacole. Nu ne simţim niciodată liberi printre ai noştri să ne avem în vedere doar pe noi, trebuie să ţinem cont, de voie de nevoie, de rezistenţele pe care voinţa noastră nedreaptă le va întâlni, de consecinţele pe care le vom suporta. Afecţiunea şi instinctul conspiră ca să ne vindece. Viaţa, cu asprimile ei inevitabile, ar obţine poate acelaşi rezultat, dar nu atât de sigur şi nu fără a provoca în noi nişte revolte. E mai bine ca Familia să ne pregătească pentru aceasta, ea să fie şcoala copilului înainte ca el să meargă pe propriile-i picioare.

-VII-

Dacă Familia pretinde mult, ea şi oferă mult. Împreună suntem mai puternici în lupta cu grijile zilnice, cu suferinţa, cu oboseala, cu boala şi chiar cu moartea. Dacă unul dintre membrii Familiei dispare, rândurile se strâng, absentul nu e uitat, locul său rămâne gol, dar toţi se străduie să-i preia obligaţiile, sprijinul reciproc devine mai mare. Doliul e foarte greu de suportat de cei singuri.
În Familie apar din toate încercările, alături de bucuriile înalte şi severe ale conștiinței împăcate, mici bucurii frecvente aproape fără număr ca veselia contagioasă a grupului, împărtăşirea gândurilor, asocierea în muncă, plăcerile comune, darurile primite de la ceilalţi sau date celorlalți, ordinea şi calmul interiorului la care toţi contribuie.

-VIII-

Familii model sunt multe, slavă Domnului, dar mai sunt şi altele care nu le seamănă deloc. Acolo certurile sunt continue, iubirea e interesată sau nu există şi fiecare se străduie să tragă spuza pe turta lui. Unii ar putea invoca această stare de lucruri lamentabilă ca să prezinte Familia ca pe o instituţie depăşită, opresivă, de care trebuie să scăpăm cât mai repede posibil. Asupra vorbelor lor sforăitoare voi reveni.

Răbdarea, devotamentul, simplitatea sunt din păcate tot mai rare şi e adevărat că Familia trăieşte din ele. Ea nu poate deveni o asociere de egoisme fără să piară imediat. Familiile al căror ideal e plăcerea sau interesul sunt unite de legături prea slabe pe care primul şoc le distruge. Sunt necesare alte mobiluri, alte aspiraţii, se impune pusă eternitate în ceva atât de important.

Popescu Angela