[AlbertX]

Sfântul Maxim Mărturisitorul menţionează că noi putem să ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înşine, lepădând frica de durere şi pofta de plăcere. Astfel, primind în locul iubirii celei rele de noi înşine pe cea bună şi spirituală, despărţită cu totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înşine, căutând pururea să ne susţinem sufletul prin Dumnezeu.

Deci cel ce nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme deloc de durere, a ajuns nepătimitor. Căci odată cu acestea şi cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea şi prin ele. Însă, dacă nu este stârpită încă de la începutul ei, iubirea trupească de sine, care este mai mult părută decât adevărată, dă naştere primelor patimi mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte.

Când ne referim la lăcomia pântecelui, pătimaşul caută cele mai fine, mai gustoase şi mai variate mâncăruri. Adăugând la mulţimea bucatelor şi licoarea vinului, lacomul cade în trândăvie, pentru că o masă copioasă nu-l îndeamnă la nevoinţă, nu naşte în el dorinţa de rugăciune şi de meditaţie, ci generează gânduri de curvie, datorită trupului greoi şi minţii înceţoşate.

Referitor la aceasta, Sfântul Isaac Sirul precizează: Iar mişcarea mădularelor de jos ale trupului, care se face fără gândurile mai ascuţite ale plăcerii necuvenite ce se mişcă cu fierbinţeală şi atrage sufletul fără voie la ticăloşie, se naşte fără îndoială din săturarea pântecelui. Cuviosul Isaia Pustnicul, în acelaşi sens, spune: Vai nouă că, având trupul uşor lunecos spre păcat, îl aţâţăm prin săturare şi moleşeală spre pofte necurate şi gânduri murdare şi prin ochi primim în inimile noastre săgeţile celui viclean, iar prin atingerea trupurilor ne facem cai înfierbântaţi de iepe şi nu ne gândim nici la demnitatea noastră cuvântătoare, nici la frica de chinurile veşnice.

Desfrânarea se înrudeşte foarte bine cu toate patimile, în special cu cele trupeşti, fiind născută de lăcomia pântecelui, mergând până la mândrie, dar şi invers, pornind de la mândrie spre celelalte patimi, într-un proces reversibil, într-un cerc închis şi sufocant al pierzării. Acest lucru îl arată Sfântul Ioan Gură de Aur când spune:… la temelia curviei se află mândria. Adam când a vrut să fie la fel ca Dumnezeu şi şi-a arătat această dorinţă prin faptă şi-a pierdut simţirea duhovnicească a neprihănirii, a căzut la simţirea trupească a poftei de femeie şi prin această poftă s-a alăturat dobitoacelor celor neînţelegătoare şi s-a asemănat lor.

Omul stăpânit de demonul trândăviei, poate avea poluţii şi în stare de veghe, aceasta datorându-se totalei abandonări a luptei împotriva patimii. Când scurgerea este provocată, atunci acea persoană se depărtează de la Sfânta Împărtăşanie, iar în restul cazurilor se analizează minuţios pricinile care au dus la poluţii. Pe parcursul zilei nu trebuie să cugetăm la nălucirile din timpul somnului de noapte, căci intenţia demonilor este şi aceasta de a ne pângări cât suntem treji cu cele din vremea nopţii.

O formă a desfrânării este lucrarea ei în cadrul unirii dintre cele două sexe, fie că este vorba despre o legătură de acest gen înainte sau în afara căsătoriei, fie în cadrul familiei, şi aceasta când unirea dintre cei doi soţi nu respectă o disciplină duhovnicească, prin această disciplină înţelegându-se perioadele de post rânduite de Biserică, dar şi scopul esenţial - o expresie a iubirii mult mai adânci decât o atracţie trupească - iubirea duhovnicească, şi un mod de concretizare a acestei iubiri prin naşterea şi creşterea copiilor.

Înainte şi în afara căsătoriei, cele care lovesc grav viaţa intimă sunt auto-erotismul (masturbare), căsătoria de probă sau concubinajul, iar în cadrul familiei, căutarea exclusivă a plăcerii erotice, nerespectarea scopului sau a finalităţii conjugale sau abuzul de sex, nerespectarea unei discipline trupeşti şi conjugale, deviaţii şi comportamente bizare, patologice, pervertite, culminând în crima premeditată a avortului, adulterul sau infidelitatea şi divorţul, care sunt moarte sufletească şi încălcare gravă a caracterelor căsătoriei: unitatea şi indestructibilitatea.

Desfrânarea îl face să trăiască pe cel în care s-a încuibat, într-o lume a fantasmelor, într-un univers ireal, căzut pradă delirului şi forţelor demonice. Însă, persoanele unite prin iubire se dăruiesc una celeilalte şi se primesc în schimb una pe cealaltă, căci iubirea este dăruire liberă de sine şi deschidere spre celălalt. În această comuniune, fiecare dintre ele îşi îmbogăţeşte şi îşi împlineşte întreaga fiinţă, în toate laturile ei şi în toate aspiraţiile ei; iubirea este înflăcărată de har şi ţinteşte să dobândească Împărăţia, şi sporind în spiritualizare, îl înalţă pe om la infinitul dumnezeiesc.

Cu totul dimpotrivă, desfrânarea vădeşte o iubire egoistă de sine. Ea îl mărgineşte pe om la sinele egoist şi îl închide cu totul faţă de ceilalţi, împiedicând orice formă de comunicare şi schimbul de bogăţie fiinţială, pentru că, stăpânit de ea, pătimaşul nu-şi urmăreşte decât propria sa plăcere, nu dăruieşte nimic celuilalt, iar de la acela aşteaptă să primească numai ce-i cere dorinţa sa pătimaşă. Iar ce dobândeşte este privit ca împlinirea propriei dorinţe, iar nu ca dar al celuilalt; pătimaşul şi-l însuşeşte pe celălalt care nu este decât un simplu obiect al patimii sale. Desfrânarea îl întemniţează astfel pe om în propriul eu, sau mai precis în lumea mărginită şi închisă a sexualităţii sale trupeşti, a instinctelor şi a fantasmelor, izolându-l cu totul de universurile infinite ale iubirii şi spiritului.

Mai multe pe această temă se pot citi aici - http://www.revistateologica.ro/pdf/15%20petcu.pdf