Ați văzut cât de greu le-a fost Sfinților Apostoli să creadă în învierea lui Hristos. Stiți că, chiar si atunci când au văzut cu ochii lor pe Domnul, unii dintre ei s-au îndoit, gândind că este duh.
Cel mai greu i-a fost să creadă Apostolului Toma. Cum se explică această necredință a lui? Putem gândi că mintea lui era asemenea minții materialiștilor, care cred doar în ceea ce pot pipăi, în ceea ce pot cunoaște printr-o gândire rațională? Sigur că nu! Sfântul Toma, ca și toți Apostolii, a fost departe de o astfel de gândire. Și totuși, ați văzut cât de greu i-a fost să creadă.
Cert este că Apostolul Toma avea o minte ascuțită, aprinsă. Această ascuțime a minții sale s-a manifestat în dese rânduri si în mod deosebit atunci când Domnul Iisus Hristos, la invitația Martei și a Mariei, a hotărât să meargă în Betania, să-l învieze pe fratele lor, Lazăr, mort de patru zile. Ucenicii Lui s-au fricoșat și I-au spus:
Rabbi, nu de mult iudeii Te căutau să Te ucidă cu pietre, si Tu din nou mergi acolo?
Iar Apostolul Toma a spus:
Să mergem să murim si noi impreună cu El!
Nu denotă aceasta iuțimea minții apostolului? O minte iute nu primește atât de ușor ca una liniștită tot ce este neobișnuit. Minții Apostolului Toma i-a fost mai greu decât minții liniștite a Apostolului Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, să creadă în Invierea Domnului. Și doar atunci când Toma L-a văzut pe Domnul înviat și a pus degetele lui în rănile cuielor, a exclamat cu încântare:
Domnul Meu și Dumnezeul Meu!
Acum Domnul ni Se arată. Nu suntem în situația Apostolului Toma, să punem degetele în urmele cuielor. Prin credință știm că Domnul este viu, că Se află împreună cu Tatăl Său, știm că locuiește în fiecare inimă curată care Il iubește. Știm că Domnul și astăzi este printre noi, în Biserica Lui, și că ia aminte la rugăciunile noastre.
Credința noastră este mult mai slabă decât credința Apostolilor, deși nu avem nici o îndoială că Hristos a înviat, fiindcă acest adevăr sfânt este primit de multă vreme de întreaga lume creștină. Dar credința noastră necesita o întărire și o încălzire permanente. Cu ce o vom întări? Cu ce o vom încălzi? Cumva prin atingerea de rănile lui Hristos?
Cum se poate întâmpla aceasta? Doar noi nu putem pune degetele în aceste răni. Dar putem să le pipăim prin credință, prin duh, prin dragoste fierbinte față de Hristos. Putem să ne aplecăm cu gândul la aceste răni, să ne concentrăm asupra lor gândurile sufletului nostru, să ne îndreptăm duhul spre contemplarea lor. Și cu această contemplare, cu această pipăire duhovniceasca vom întări credința.
Să privim dar la mâinile lui Hristos, să privim cu frică și cu cutremur la mâinile Domnului însângerate, sfâșiate de cuie! Acestea sunt acele mâini care, cu atingerea lor, vindecau pe cei orbi. Acestea sunt mâinile care îi ridicau din patul suferinței pe cei slăbănogiți, degetele care au fost puse în urechile celui surd și gângav și l-au vindecat.
Acestea sunt aceleași mâini care s-au atins de sicriul fiului mort al văduvei din Nain – si a fugit moartea, si duhul vieții a intrat în cel mort. Aceste maini s-au întins ca să ne primească pe noi toți, fiii Săi risipitori! Ele s-au întins pe cruce ca să ne izbăvească de blestemul veșnic fi de moarte. Ele țin cu puterea lor întreaga lume, întregul univers. Aceste mâini conduc viața întregii lumi, binecuvântează de sus tot pământul, tot universul. Și aceste mâini sunt pironite de cuie, aceste mâini sunt însângerate!
Cum să nu privim cu frică și cu cutremur la ele, gândindu-ne la cea mai mare fărădelege care s-a săvârșit vreodată în lume!
Să cădem, dar, la mâinile lui Hristos, să le sărutăm cu gândul!
Să privim și la picioarele lui Hristos! Și ele au fost pironite în cuie. Pentru ce au fost pironite? Pentru că Domnul a mers cu sfintele Sale picioare prin toată Palestina, binevestind despre Impărăția lui Dumnezeu, chemând oamenii la pocăință, propovăduind lumii Sfânta Sa Evanghelie.
Această propovăduire a iscat o răutate diabolică din partea sinagogii evreiești, fiindcă prin Dumnezeiasca Evanghelie, prin demascarea vicleniei carturarilor, a fariseilor și a arhiereilor, Domnul le-a distrus autoritatea în ochii poporului iudeu, o autoritate falsă, nemeritată. Astfel că s-au aprins de ura cărturarii și fariseii și au hotărât să pironească aceste picioare, pentru ca ele stea pe loc, să nu mai meargă niciodată nicăieri. Și au pironit aceste picioare pe Cruce.
Ce să facem noi, văzând aceste răni ale cuielor?
Nu trebuie, oare, să cădem la picioarele lui Hristos, cum a căzut femeia desfrânată, care le-a spălat cu lacrimile și le-a șters cu părul capului ei? Nu trebuie, oare, să cădem cu frică si cu cutremur la aceste răni ale Domnului si să primim iertarea păcatelor, la fel ca acea femeie desfrânată? Ea n-a primit doar iertarea păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ea a devenit din nou fecioară. S-a auzit așa ceva vreodată în lume? Iar aceasta este dovadă: desfrânata n-a devenit doar fecioară, ci și soră a lui Hristos!
Dacă este așa, dacă astfel este puterea închinării la picioarele lui Hristos, atunci cum să nu cădem noi, cei împovărați de păcate nu mai puține decât cea desfrânată, la sfintele răni ale picioarelor Domnului, cum să nu le spălăm in lacrimile pocăinței, cum să nu-I cerem din toată inima Domnului iertarea păcatelor? Doar pentru noi, pentru păcatele noastre Domnul a fost piro*nit pe Cruce!
Să ne îndreptăm privirile spre cumplitele răni de pe pieptul lui Hristos, cele de la sulița cu care a fost străpunsă coasta Dumnezeu-Omului, din care au curs sânge și apă – acel Sânge care a spălat păcatele întregii lumi, acel Sânge care și astăzi ni se dă în Taina Impărtășaniei!
Să ne apropiem de această inimă deschisă a lui Hristos! Doar ea este plină de dragoste nemăsurată, dumnezeiască, care cuprinde întreaga lume, dragoste de care au fost învredniciți toți păcătoșii, dragoste care acoperea și curățea totul!
Să ne apropiem de această rană cumplită a lui Hristos, să ne amintim cuvintele Domnului, spuse în Templul din Ierusalim în ziua înjumătățirii sărbătorii Cinzecimii:
Dacă însetează cineva, să vină la Mine si să bea! (Ioan 7, 37).
Să ne apropiem dar și să bem Sângele lui Hristos, să ne umplem de dragostea care se revarsă la nesfârșit din inima Lui! Iată ce înseamnă să pipăi duhovnicește rănile lui Hristos. Doar acela le pipăie cu adevărat, care, asemenea Apostolului Pavel, poate spune: