Nu-mi dau seama cât de filozofică e dilema mea, dar știu că m-aș bucura să aflu cât mai multe păreri.
Ergo, cum credeți voi că e mai bine să procedăm, în calitate de creștini, în împrejurări de viață concrete:
1. Să ne ferim de suferință autoamăgindu-ne cu minciuni mentale cu efect analgezic asupra sufletului.
sau
2. Acceptăm adevărul din străfundul inimii cu riscul suferinței
Să presupunem că ați ieșit dintr-o relație de prietenie cu posibilități de evoluție în dragoste. Cum e mai bine pentru un credincios să gestioneze despărțirea?
1. Folosind argumentul vulpii din celebra fabulă, care s-a consolat singură pentru neputința de a ajunge la struguri, spunându-și că erau oricum acri. Vânzându-ți singur gogoși, adică minciuni cu efect autoamăgitor cum că persoana de care te-ai despărțit nu era potrivită cu tine, aveați discuții în contradictoriu pe teme etice sau teologice (oricum fără efect asupra vieții practice imediate), că nu se încadra în toate așteptările tale etc.
2. Acceptând adevărul și anume faptul că ați petrecut clipe minunate împreună, că ai simțit adierea fericirii, că ați avut planuri frumoase, că pierzi o oportunitate uriașă detașându-te de persoana respectivă etc.
Aștept cu interes opiniile voastre!
__________________
Prostul este dușmanul a ceea ce nu cunoaște (Ibn Arabi)
|