Politica era pentru ei, așa cum zicea Moța, o religie. Nu o vedeau ca pe un mijloc de satisfacere a pretențiilor lor personale, ci de înălțare și de ocrotire a Națiunii. De aceea, dușmanul trebuia înfruntat cu orice preț, trebuia oprită avalanșa de ilegalități și de crime ce amenința cu nimicirea Mișcării și aservirea și mai tare a neamului. Trebuia să se ivească gestul care să impună respectarea Legiunii. Legionarii puteau pieri în calitate de indivizi, dar nu Mișcarea și tezaurul ei de principii. Fără reacția aceasta „in extremis”, înfăptuită cu toată conștiința valorii actului, Mișcarea ar fi fost eliminată de multă vreme din viața politică. Dacă Duca trăia, după toate crimele sale, putând să se laude că cu ajutorul metodelor „puțin mai forte, dar indispensabile, tinerii s-au cumințit”, dosarul Mișcării Legionare ar fi fost închis din 1933. În această tragică alternativă a fost plasată Mișcarea, de nenumărate ori, de către adversari. Mișcarea a ales întotdeauna calea onoarei. Mereu au ieșit din sânul ei „răzbunători”, oameni de elită, pătrunși de importanța sacrificiului, pentru ca, peste trupurile lor martirizate, Garda de Fier să-și poată continua înaintarea triumfătoare.
După dizolvare, Corneliu Codreanu, din clandestinătate, a lansat o Circulară, în care denunța crimele guvernului Duca împotriva unei grupări politice ce s-a menținut în cadrul unei stricte legalități.
“Încă din luna iulie, „Garda de Fier” n-a dat loc nici unei întruniri publice, n-a făcut nici o agitație, n-a tipărit nici un manifest, n-a dat naștere nici unui conflict cu autoritatea publică . . . Singura activitate a „Gărzii” era o operă de educație constructivă : ridicarea unui cămin la Bucureștii-Noi.
Unii lucrau, iar altora le creștea inima, văzând cum în fiecare zi din sforțarea brațelor comune, se înălța tot mai sus rodul muncii lor, sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Acești tineri nu s-au făcut vinovați cu nimic, n-au atacat pe nimeni, n-au spus nici măcar unui singur om : „dă-te mai încolo”.
În această situație, a sosit d-l Duca la guvern, cu necontenitele domniei-sale amenințări -care constituiau în același timp asigurări pentru bancherii străini, stăpânii României- că va dizolva „Garda de Fier”.
Ce putea să justifice dizolvarea „Gărzii”?
1. Atitudinea noastră ? Agitații ? Tulburări grave sau măcar mai puțin grave ? Acțiune subversivă ? Teroristă ? Exclus ! Pentru că n-au existat. Nici măcar în conștiința acuzatorilor și călăilor noștri.
2. Cel puțin justificată teamă de concurență la guvernare ?
Exclus ! Pentru că noi nu lucrăm pe plan prezent. Lucrăm pe planul de viitor. N-am cerut și nu cerem guvernul. Mai mult : nici nu ne ineresează cine vine la guvern. Ne este absolut indiferent. Pe noi ne interesează România de mâine, luând, se înțelege, parte, într-o anumită proporție -pentru școala noastră- la toate acțiunile prezentului : parlament, ziaristică, știință, artă, etc . . .
Acest adevăr înlătură și minciuna, ce ni se pune obișnuit în sarcină în asemenea ocazie, că am urmări o lovitură de stat. Lovitura de stat presupune voința de-a guverna acum.
De altfel, noi n-am fost împiedecați de la exercitarea vreunei încercări de violență sau ilegalitate, ci din contra am fost împiedecați prin violență de-a întrebuința calea legală.
Și acum o mică întrebare :
Cum justifică omul cu suflet de fiară, d-l I.G.Duca, tot sângele pe care l-a vărsat, sângele românesc al camarazilor noștri nevinovați ? . . .
Chiar și ușile justiției, latura parchetului ne-au fost închise ca unor câini turbați. La nenumăratele cereri legale de intervenție nu s-a răspuns. În sufletele a zeci și mi de tineri, care cunosc și admiră atitudinile justiției din alte țări -în cazuri similare- se clatină mândria născută din credința în virtuțile justiției românești.
Este posibil ca într-o țară cu justiție, oameni care n-au nici o vină să fie torturați de săptămâni întregi și să nu-și poată găsi dreptatea sub nici o formă ? Totuși, adevărata justiție, nu parchetul, nu se poate să nu facă dreptate. Ei ne vom adresa.
Dragi camarazi, care veți sărbători în închisori Crăciunul, cu trupurile însângerate și cu inima plină de doliu, să nu vă descurajeze această „izolare”, pentru că Dumnezeu nu este contra noastră și de aceea nu vom putea fi învinși niciodată. Vom strânge rândurile noastre răzlețite și Garda de Fier va ieși din aceste suferințe mai luminoasă ca niciodată”.
(Circulară apărută în ziarul „Cuvântul” din 24 decembrie 1933).
|