Autorii atentatului erau trei studenți : Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica. Ei vor fi cunoscuți de aici înainte, în istoria Legiunii, sub numele colectiv de „NICADORII”, cuvânt format din silabele luate din prenumele lor.
Gândul de a atenta la viața lui Duca se născuse în mintea lui Nicolae Constantinescu, în timpul în care se afla în închisoarea Făgăraș. Revolta, la el, spărsese cadrul disciplinei legionare, împingându-l către hotărârea de a trage asupra aceluia pe care-l socotea drept principalul responsabil de nenorocirea Legiunii și de tot sângele vărsat.
În timp ce era închis, comunică acest plan unui camarad, Toader Ioraș ; ei hotărâră, de îndată ce se vor elibera, să plece la București, ca să-și procure revolvere și să tragă asupra lui Duca la prima ocazie favorabilă.
Într-adevăr, abia ieșit din închisoare, Nicolae Constantinescu își pune planul în aplicare cu o inflexibilă energie. Totuși, în loc să se țină de proiectul inițial, el luă drept tovarăși pe cei doi tineri macedoneni, Belimace și Caranica, pe care-i considera mai fermi și mai pregătiți sufletește pentru o asemenea acțiune.
Primul-ministru fusese chemat în audiență la rege la Sinaia, pe 29 decembrie 1933. Seara, trebuia să se întoarcă în Capitală. Cei trei legionari, informați de deplasarea lui, plecară și ei la Sinaia și petrecură ziua așteptând întoarcerea lui Duca. Acesta apăru pe peron, îndreptându-se spre tren. Nicolae Constantinescu îl strigă pe nume ; Duca întorcându-se, trase asupra lui de mai multe ori și îl atinse la cap. Moartea a fost fulgerătoare. Constantinescu se predă imediat autorităților. Belimace și Caranica aveau drept misiune să arunce petarde pe peron, pentru a provoca panică printre agenții care-l însoțeau pe Duca. Ei au fost arestați, la rândul lor, câteva ore mai târziu.
Căpitanul reușise să evite arestarea în noaptea de 9-10 decembrie 1933, aflând, cu câteva ore mai devreme, decizia guvernului de dizolvare a Mișcării. Părăsise sediul și se ascundea în Capitală. Corneliu Codreanu știa că guvernul, în asemenea împrejurări, nu dă înapoi chiar în fața unui asasinat. În atmosfera de teroare ce domnea atunci în țară, nu era greu unui oarecare agent, sub pretextul că ar fi rezistat la arestare, să tragă asupra lui.
Este foarte evident că un om hăituit ca un vânat nu putea să se ocupe totodată de urzeală de comploturi și că nu putea deloc, din aceleași motive, să controleze organizația. În afară de asta, în vreme ce Căpitanul era căutat de întreaga poliție și se ascundea din casă în casă, responsabilul principal al atentatului, Nicolae Constantinescu, se afla el însuși în închisoare, la Făgăraș.
Încă de la primele declarații, Nicolae Constantinescu explică tragicul său caz de conștiință. Era gata să dovedească în fața martorilor, și prin martori, că era în închisoare când luase hotărârea de a-l ucide pe Duca. O dată eliberat, căutase tovarăși pentru această acțiune și așteptă momentul pentru executare. Nu-l văzuse pe Corneliu Codreanu și nu luase contact cu nici unul din conducătorii Legiunii. Întreaga răspundere a actului său cădea asupra lui. Conducerea Mișcării Legionare nu era nici într-un fel amestecată în atentat. Dacă încălcase disciplina legionară, aceasta se petrecu într-un moment de adâncă tulburare, întrucât nu mai putea să suporte umilințele și loviturile primite din partea autorităților. Voise să răzbune, totodată, crimele comise de guvern împotriva lui și a camarazilor săi.
Aceste declarații nu conveneau defel guvernului. El voia un complot, un complot cu orice preț, pentru că numai o conspirație îi permitea să implice conducerea Legiunii în atentat. Complotul neexistând, se apucă să fabrice unul, cu ajutorul pieselor forjate de poliție.
În timpul anchetei, cei trei studenți au fost supuși la torturi înspăimântătoare, pentru a li se smulge declarațiile dorite de guvern. Rezistară eroic la toate supliciile. Își dădeau perfect seama de urmările catastrofale pe care le-ar fi putut avea pentru Legiune o declarație făcută în sensul voit de guvern, chiar smulsă cu forța. Ei au dus o prodigioasă luptă contra slăbiciunilor lor epuizate și însângerate. Din fericire, poliția română nu cunoștea, la acea dată, „metodele polițienești avansate ale sovieticilor”, fiindcă și-ar fi atins cu siguranță scopul . . .
Moartea lui Duca provoacă accese de furie indescriptibilă în Partidul Liberal. Guvernul era decapitat, chiar în momentul în care își sărbătorea triumful electoral, obținut prin zdrobirea Legiunii. Ministerul de Interne ordonă arestarea și aruncarea în închisoare a tuturor legionarilor din țară, dintre care majoritatea abia fusese eliberată cu câteva zile înainte. De această dată, numărul deținuților era cu mult mai ridicat decât în momentul precedentei dizolvări : peste 18.000 de legionari.
Scenele de teroare de la începutul lui decembrie se repetaseră la o scară înzecită. Oameni care nu avuseseră măcar timp să afle știrea atentatului au fost ridicați în puterea nopții din sânul familiilor, tratați ca și cum ar fi fost criminali feroci, și din nou încarcerați, fără nici o inculpare, fie și formală, contra lor. Guvernul nu efectuă arestări în raport cu atentatul, ceea ce ar fi presupus respectul anumitor forme legale, el arestă pur și simplu pe toți legionarii și chiar pe amicii și simpatizanții Mișcării, cum procedase și în momentul dizolvării."
|