[antiecumenism]

Din această epocă s-au păstrat trei scrisori prețioase, de o mare valoare documentară, scrise de Vasile Marin. Una era adresată lui Nicolae IORGA, alta lui Grigore IUNIAN, conducătorul Partidului Radical-Țărănesc, și a treia lui Charles MAURRAS, pe care Vasile Marin îl cunoscuse în timpul studiilor sale în Franța.

În scrisoarea către Charles Maurras se găsesc rândurile următoare :
„Această treabă de călău revine guvernului defunctului Duca, aceluia care se asigurase de sprijinul finanței internaționale, mai ales a «Băncii din Paris și din Țările de Jos», ca și protecția cabinetului masonic al d-lui Chautemps, totul încoronat de cauțiunea burgheză a d-lui Titulescu, unul din reprezentanții bancherilor internaționali în România”.

La 7 noiembrie 1933, la cererea regelui, Vaida-Voevod își prezintă demisia. Șeful Partidului Liberal, I.G.Duca, e însărcinat cu formarea noului guvern. Parlamentul a fost dizolvat și noi alegeri sunt fixate pentru 20 decembrie 1933.
Mișcarea Legionară participă la alegeri. Abia deschisă campania electorală, că la sediul central al Legiunii au venit în număr mare știri din cele mai neliniștitoare.

În toată țara domnea o teroare fără precedent. Planul guvernului era de a provoca cât mai multe posibile incidente cu legionarii, în perioada campaniei electorale, de a-i sili să reacționeze, pentru ca la urmă să poată răspunde „dezordinilor”, prin dizolvarea organizației.
Aflând de acest plan, Căpitanul dădu ordin echipelor de propagandă legionare să evite orice provocare.

În regiunile în care nu se putea pătrunde, mai bine să se renunțe la propagandă. Mai degrabă să piardă câteva mii de voturi, decât să dea satisfacție guvernului.
Dar guvernul nu se mărgini la sectorul propagandei. El inventă un gen de provocări ce nu putea fi evitat : dădu instrucțiuni organelor executive să împiedice pe legionari să-și depună listele cu candidaturi. Conform legii românești, alegerile erau de competența judiciarului. Puterea executivă era exclusă de la operațiunile de votare. Comisia Centrală Electorală, Comisiile Electorale Județiene și toate Birourile de votare erau prezidate de magistrați. Listele cu candidaturile diferitelor partide erau depuse la Tribunale, unde Comisia Electorală a Județului își avea reședința.
Cu noua măsură, tribunalele fură plasate sub supravegherea poliției, și, îndată ce apăreau legionarii, agenții săreau asupra lor, cotrobăindu-i prin buzunare, confiscându-le listele și trimițându-i înapoi pe jos, din jandarmerie în jarndarmerie. În anumite județe, pentru mai multă siguranță, tribunalele au fost împresurate de trupe, și, oricărui suspect i se interzicea intrarea în Palatul de Justiție.

Într-o asemenea situație, cum să eviți provocările ?!

Sfidarea guvernului depășise toate limitele. Legiunea putea să se încline în fața unor astfel de măsuri excesive ? Putea ea să renunțe să-și depună candidaturile, pentru a nu provoca mânia guvernului, ceea ce echivala practic cu abandonarea alegerilor. Această atitudine ar fi avut drept urmare numai încurajarea abuzurilor guvernamentale, dar ar fi suprimat chiar posibilitatea, pentru Mișcare, de a se afirma în viața politică ; și acest procedeu ar fi putut fi aplicat, apoi, de toate guvernele. Lupta pentru înregistrarea candidaturilor, Mișcarea lupta pentru existența ei politică, pentru dreptul legitim, pentru prestigiul ei, sub acoperământul legilor statului.

În această încleștare de forțe, legionarii nu s-au lăsat dominați. Fiecare organizație s-ar fi considerat dezonorată, dacă nu și-ar fi depus lista. Capacitatea de sacrificiu a legionarilor sfârși prin înfrângerea aparatului de teroare a guvernului. Mișcarea reușește să-și depună candidaturile în 66 de județe din 71. Între timp, simpatiile față de Mișcare se afirmau în popor ca o avalanșă, pe măsură ce ura creștea contra Partidului Liberal.
Mijlocul pus în acțiune de guvern în alegerile acestea (interzicerea de depunere a listei cu candidaturi) era, fără îndoială, cel mai eficace pentru provocarea atâtor incidente câte dorea el. Dar, această violare gravă a legii electorale în vigoare nu era principala caracteristică a prigoanei. Exista un aspect mult mai tragic. Pentru prima oară se folosea asasinatul drept mijloc de distrugere a Mișcării. Arestările, reținerile, și toate celelalte ilegalități, nu erau suficiente, și guvernul merse și mai departe : legionarul se afla expus în mod deschis morții. Era un „vânat liber” asupra căruia se putea trage, fără teama nici unei consecințe. Polițiștii contra legionarilor. Acei care se arătaseră nemiloși, în lupta lor împotriva „infractorilor statului”, erau recompensați de guvern, pentru „act de curaj în slujba patriei”.

Ordinul de vărsare de sânge nevinovat provenea direct de la I.G.Duca, șeful guvernului. Cel care supraveghea executarea planului de exterminare a Legiunii era Victor Iamandi, subsecretar de stat la Interne.
Cea dintâi victimă a teroarei a fost studentul Virgil Teodorescu, din Constanța, omorât de un sergent de stradă, atunci când lipea afișe. Asasinarea lui Virgil Teodorescu a inspirat lui Ion Moța, care asistase la înmormântarea sa, ca reprezentant al Căpitanului, un articol emoționant, „Cranii de lemn”, publicat în revista legionară „AXA”, din 7 decembrie 1933 :
“Era atât de bombată fruntea camaradului, acolo între flori și lumânări aprinse . . . Cât de simplu se rezolvă pentru dânșii totul. Câteva coale de hârtie înnegrită prin cancelarii, procese-verbale, autorizații de înmormântare, și totul se face repede și în bună regulă . . . Astăzi cu unul, mâine cu altul . . . Cu timpul, stăpânirea va câștiga chiar o foarte bună experiență administrativă în această „materie”, și totul se va aranja și mai ușor. Se va putea chiar înființa un serviciu public administrativ pentru satisfacerea acestei noi funcțiuni sociale : eliminarea din societate, până sub țărâna gropii, a acestor indezirabili care sunt totuși elementele cele mai pure sufletește ale tineretului actual, cei mai patrioți, fruntași în școli și la examene, cei mai buni și scumpi copii ai familiilor și, deasupra, întruparea masivă a visului regelui Carol I : caractere. Tineri care știau și știu că pe calea aceasta îi așteaptă toate jertfele, toate ofensele și nici un folos personal, care primesc însă cu bucurie această mucenicie pentru Neam și Cruce . . .
De aceea, autorii uciderii camaradului nostru, ca și inițiatorii sistemului „craniilor de lemn”, vor purta o nesfârșită povară în fața lui Dumnezeu, în fața Justiției viitoare și în judecata istoriei românești” (Ion Moța, „Cranii de lemn”. P.159,160,162).