Aproapele, criteriul iubirii față de Dumnezeu
Pe când era monah tânăr, Tadei învățase de la duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie, modul în care diavolul atacă sufletul omului, cum aduce tulburare și dezbinare în obștile călugărilor. De aceea cerea blândețe și smerenie în relațiile dintre oameni, pentru că „Dumnezeu locuiește tainic în fiecare suflet și pretutindeni odihnește. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu. E limpede că nu suntem pe calea cea bună dacă ne purtăm cu dragoste față de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urăsc le întoarcem cu aceeași măsură. Nu se cuvine să împărțim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci intrăm în război cu cealaltă persoană, chiar dacă în afară nu i-ați dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte“.
La mănăstire nu a putut rămâne însă mult timp. Multe parohii rămăseseră fără preoți, iar părintele Tadei primește o nouă misiune: slujirea în bisericile de mir sârbești. Astfel a ajuns să fie cunoscut de mulți oameni, pe care i-a povățuit cum a putut mai bine spre aflarea mântuirii. Îndemna ca omul să se ostenească a fi, întotdeauna, cu orice preț, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit triști.
|