[TINERI PENTRU ROMANIA]

O LEGENDĂ DE CRĂCIUN: CÂNTECUL PĂSTORILOR
de Max Bolliger

A fost odată un păstor bătrân care cunoştea bine stelele.
Într-o noapte, bătrânul păstor stătea sus pe o colină împreună cu nepotul său de şapte ani şi privea cerul sprijinit în toiag.
- Va veni, spuse el.
- Când va veni? întrebă nepotul.
- Curând!
Îndoiala pe care o văzu în ochii nepotului îl mâhni.
Când el nu va mai fi cine va spune copiilor ce au prezis profeţii?
De-ar veni mai repede!
Această aşteptare îi umplea în întregime inima.

- Va purta coroană de aur? întrebă deodată nepotul, întrerupându-i bătrânului păstor şirul gândurilor.
- Da!
- Şi sabie de argint?
- Da!
- Şi mantie de purpură?
- Da!
Nepotul părea fericit ascultându-l.

Băieţelul se aşeză pe o piatră mare şi începu să cânte din fluier.
Bătrânul asculta atent.
Melodia răsuna simplu şi duios.
Copilul exersa zilnic dimineaţa şi seara. Voia să fie pregătit când împăratul va veni.
- Vei cânta şi pentru un împărat fără coroană, fără sabie şi fără mantie de purpură? îl întrebă păstorul.
- Nu! îi răspunse nepotul.
Cum ar putea să-l răsplătească pentru cântecul său un împărat fără coroană?
El voia aur, argint.
Voia ca toţi ceilalţi să facă ochii mari şi să-l privească cu invidie.
Bătrânul păstor oftă.
Cum să-i explice unui ţânc că împăratul care va veni nu va purta coroană, sabie şi mantie de purpură deşi va fi mai puternic ca toţi împăraţii?

Într-o noapte apărură semnele pe care le aştepta bătrânul păstor.
Cerul era mai luminos ca de obicei şi deasupra Betleemului strălucea o stea mare.
Toţi păstorii au văzut atunci îngeri învăluiţi în lumină care spuneau: „Nu vă temeți! Astăzi vi s-a născut Mântuitorul!”
Micul păstor alergă după îngeri.
Sub haină, la piept, îşi simţea fluierul.
Ajunse primul la staul şi privi copilul nou-născut.
Stătea înfăşat într-o iesle în care se dădea mâncare la vite.
Un bărbat şi o femeie îl priveau fericiţi.
Bunicul şi ceilalţi păstori, când sosiră, îngenuncheară în faţa copilului.

El era împăratul de care i se vorbise?
Nu! Nu era posibil, se înşelau.
Niciodată nu va cânta din fluier aici!
Şi dezamăgit, plin de amărăciune, micul păstor plecă şi se cufundă în noapte.
Curând copilul începu să plângă. El nu voia să-l audă, îşi astupă urechile şi-şi urmă drumul.
Dar plânsetul acela îl urmărea şi-i sfâşia inima, aşa că se întoarse din drum.
Îi văzu atunci pe Maria, pe Iosif şi pe păstori încercând să liniştească pruncul.
Nu mai putu să reziste, îşi scoase fluierul din haină şi începu să cânte.
În timp ce melodia se înălţa pură, suavă nou-născutul se opri din plâns şi-l privi pe micul păstor zâmbind.
În aceeaşi clipă acesta înţelese că zâmbetul celui pentru care cânta făcea cât tot aurul şi tot argintul din lume.

Traducere de Pârvu Ana Maria