Citat:
În prealabil postat de AlinB
Foarte disputabil daca Luther le avea sau nu.
Adica un neoprotestant nu are nici un dubiu in privinta asta.
Rupta din context si expusa situatia la modul abstract, fara detalii concrete, ca in prima postgare de pe acest topic, iarasi ai putea zice "Nu cumva e vorba de Sf. Maxim Marturisitorul?"
UPS, nu ..era Luther.
Si la fel de bine si smerenia Sf. Maxim Marturisitorul se poate pune sub semnul intrebarii.
Iar la vremea respectiva nici macar nu avea titlul de sfant.
|
Problema lui Luther nu a fost neascultarea.
Nici cei mai intransigenți "antiecumeniști" nu-l blamează pe Luther fiindcă s-a opus Papalității, ci doar pentru teologia sa.
La fel, sfințenia lui Maxim Mărturisitorul nu se datorează doar calității sale de disident, ci curajului de a-L mărturisi pe Hristos cu prețul sacrificiului suprem.
Prin urmare, disidența nu este o virtute în sine, ci se cuvine a fi evaluată teleologic.
În schimb, obediența da, e viciu în sine, pentru că se opune libertății.
Obediența se află în antiteză cu ascultarea creștină autentică, așa cum postul creștin autentic este opus sinuciderii prin inaniție.
Ascultarea creștină cu dreaptă socotință, bazată pe încredere, este virtute, iar obediența, ascultarea necondiționată, e sinucidere duhovnicească.
Îl ascult cu drag pe părintele meu duhovnicesc în mod liber, fiindcă AM ÎNCREDERE în sfinția sa, pentru că părintele îmi este îndrumător spiritual.
Astfel, ascultarea autentică e rod al iubirii, respectului și încrederii față de persoana celui de care mă las influențată, iar nu al unui respect principial față de ideea de autoritate și ierarhie.
Îl ascult pe părintele, nu fiindcă altfel aș merge în iad, ci fiindcă știu că sfaturile Sfinției Sale sunt spre binele meu, sunt rodul unei îndelungate experiențe de viață spirituală, de viață dedicată lui Hristos Dumnezeu.
Îl ascult pe părintele meu duhovnic în mod rațional: dacă părintele mi-ar spune, de exemplu, să abandonez studiile teologice... nu l-aș mai asculta; ceea ce nu ar însemna că mi-aș pierde încrederea în părintele, ci i-aș rămâne fiică duhovnicească și aș continua să-i urmez sfaturile în alte privințe.
În schimb, pe un episcop nu l-aș asculta așa cum îl ascult pe părintele meu duhovnic, decât dacă mi-ar argumenta foarte convingător ceea ce crede el că e bine să fac.
Altfel, dacă mi-ar spune ceva neargumentat, legat de viața mea duhovnicească, n-aș lua în considerare, din două motive:
1. pentru că nu mă cunoaște, nu-mi știe nivelul duhovnicesc, ispitele, frământările, neliniștile, idealurile etc;
2. pentru că nu-l cunosc nici eu și nu știu cât este de bine pregătit teologic, spiritual etc.
De asemenea, între un părinte profesor al meu de la Teologie și un episcop mai puțin pregătit teologic, aș avea mult mai mare încredere în părintele profesor, neținând seama de ierarhie, ci de pregătirea teologică a fiecăruia.
Acum sper că mi-ați înțeles mai bine punctul de vedere.
Revin.
Doamne ajută!