Iata doua lucruri diferite si totusi atat de... comune: supararea aproapelui. Pe cel de langa noi il putem tulbura in mai multe feluri, iar iertarea se impune in mod firesc, fara sa ne punem pe noi ca punct de referinta, (ma refer la "ego"). Si aici, bunaoara, prin felul meu de a ma manifesta, am suparat doua persoane care s-au simtit datoare sa ma puna la punct. In primul moment, este acea tendinta de a te apara (de obicei prin atac, eventual cat mai dur, care sa usture), dar atunci cu ce esti mai bun decat el? Razbunarea iti atuce bucurie pe moment, dar povara indelungata dupa aceea, pe cand iertarea neconditionata pentru orice greseala față de pesoana (personalitatea) noastra, oricat ar fi de grea in primul moment, nici nu avem idee cata bucurie aduce in suflet dupa aceea. (Revin cu recomandarea filmului "Harul iertarii"
http://www.youtube.com/watch?v=E6Bfu5d4prk, ca si exemplu real in vietile noastre).
Din pacate (sau din fericire!!), suntem inconjurati in viata de zeci de rauvoitori care in aparenta ne fac viata franjuri. Partea proasta este ca unii dintre acestia se pretind... induhovniciti. Cred ca aici ne doare cel mai mult. Ne pasa mai putin atunci cand cel ce loveste este "un strain de Dumnezeu". Cand insa, cel ce are cuvinte intelepte pe buze, din inima scoate venin, ne tulbura cu adevarat. Parca la acesta sunt mai putine sanse de indreptare, fiindca el se considera deja indreptat!!
De ce spun "in aparenta"? Intr-o zi, vom intelege ca, fara acesti rauvoitori, noi am ramane niste cocolositi care stim doar sa vorbim despre smerenie, dar nu numai ca n-o cunoastem, ci o calcam in picioare de cate ori Dumnezeu incearca sa ne apropie de El. Nu stiu daca de vanitate e vorba, sau pur si simplu indaradnicie fata de metodele pe care le foloseste Dumnezeu sa ne intelepteasca. Pentru ca prosti nu suntem, si nici surzi si nici oribi... Cu toate astea, pe toate trei ni le insusim in mare graba, in fiecare zi. E ca si cum am cara in continuu apa intr-un butoi care curge sub ochii nostri si nu vrem sa acoperim gaurile din incapatanare, nu fiindca n-am avea posibilitatea!
Referitor la iertarea doamnei cu pricina, singura mea problema nu era daca eu trebuie s-o iert sau nu (nici nu se pune problema sa nu ierti greseala unui om), ci daca ar trebui sa accept in preajma mea si altadata atitudini ostile fata de Biserica noastra si slujitorii ei, iar daca da, cum? Prin tacere? Prin incercare de dialog... "diplomat"? Prin cearta si reactie transanta? Asta voiam eu sa stiu, nu ca n-o sa ne mai vorbim cand ne vedem. (In paranteza fie spus, tatal meu si bunicul ei, nu si-au vorbit 40 de ani, exact din acelasi motiv... N-as fi vrut sa duc..."traditia" mai departe...)
Iar ca sa fiu in ton cu topicul, cred ca e mult mai de folos sa reusim sa ne cunoastem pe noi insine, cu adevarat, inainte de a ne recomanda celorlalti. Cine spun ca sunt eu, nu cred ca ar putea conta. Important este sa reusesc sa trec drept un om cu frica de Dumnezeu. Si-apoi, cu cat din ceea ce cred eu despre mine, este si Dumnezeu de acord? E mare lucru ca, atunci cand vrei sa spui doua vorbe, sa ai grija ca ele sa aduca pace si nu tulburare! De partea cealalta, daca totusi "ceva" ne tulbura, oare nu cumva acest efect ar trebui sa ne dea de gandit? Nu cumva mai avem de lucrat in interiorul nostru?...