Un creștin trebuie să aibă mai întâi de toate inimă curată, pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu, așa cum ni se arată El, cu dragostea pe care ne-o poartă și cu toate desăvârșirile Sale; cu frumusețea îngerilor, cu toată slava Stăpânei noastre – frumusețea sufletului și măreția Ei de Maică a lui Dumnezeu, cu frumusețea sufletului sfinților lui Dumnezeu și cu dragostea pe care o nutresc ei față de noi.
Trebuie să-i vedem așa cum sunt ei înșiși, trebuie să vedem și să pătrundem adevărurile credinței creștine cu toate tainele ei, să le percepem măreția, să cunoaștem, de asemenea, starea sufletelor noastre și îndeosebi să ne cunoaștem păcatele. O inimă necurată, închinată spre dobândirea celor pământești, nutrind în sine pofte ale trupului, pofte ale ochiului și poftirea faimei părmântești nu poate vedea și cunoaște nimic din toate cele de care am vorbit mai înainte.
La ce folosesc postul și pocăința? Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăța de păcate, ne dau liniște sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conștiinței de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului. Iată deci că avem de ce să ținem postul și de ce să ne spovedim cu inima curată! Lucrând acestea, cu bună-credință, căpăta-vom neprețuită răsplată.
Câți dintre noi nutresc oare sentimentul dragostei filiale față de Dumnezeu? Câți dintre noi oare L-ar putea chema pe Dumnezeu, Tată ceresc, zicând-I cu îndrăznire fără de osândă Tatăl nostru! Oare nu se întâmplă tocmai altminteri: din inimile noastre nu se înalță glas de fii, fiindcă sunt înăbușite de deșertăciunile acestei lumi, nu se pot dezlega de lucrurile și desfătările ei? Cerescul Tată nu este oare departe de inimile noastre? Oare nu s-ar cuveni să ni-L închipuim mai degrabă pe Dumnezeu ca pe Cel ce ar trebui să ne pedepsească, deoarece L-am părăsit, ducându-ne într-o țară îndepărtată?
Așa ar trebui să fie, fiindcă toți merităm dreapta-I mânie și pedeapsă pentru păcatele noastre, dar cu totul minunat este că El se arată față de noi îndelung-răbdător, că nu ne taie, ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim cu pocăință și cu lacrimi a-L ruga să ne fie milostiv. Să ne regăsim pe noi înține, să ne privim cu asprime inima și să-i descoperim necurăția, din pricina multor gunoaie care nu lasă să intre în ea darul dumnezeiesc; să recunoaștem că suntem morți cu duhul.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viața mea în Hristos)