Postul îi este de trebuință creștinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi și dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voința într-o direcție pozitivă. Aceste trei capacități ale omului se întunecă și se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare și de băutură și de grijile vieții“ (Luca 21, 34) și prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieții, cădem în păcat, în stricăciune și deșertăciune, desfigurând și întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burții și concupiscența ne țintuiesc de pământ și am putea zice că ne retează aripile sufletului.
Știți cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului și înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea și cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învățau dunmezeiască înțelepciune. Cât de mult se înjosește omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării și băuturi! Își pervertește firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.
Postul îi este necesar creștinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită și noi tindem
acum spre Împărăția de sus, care ,,nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt pentru pântece și pântecele pentru bucate și Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celelalte“ (1 Corinteni 6, l3). A mânca și a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti și aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cerești, își irosesc viața în plăcerile pântecelui, mâncând și bând în exces.
De aceea Domnul osândește, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă.
Este oare rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coș în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate f iaceea să trăiești mereu în aburi de mâncare și în fum de tutun? Cu ce ar putea
semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le și respirăm și, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm și să ne asfixiem
sufletul, să ucidem în el cele din urmă potențe?
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viața mea în Hristos)