[Mihailc]

Înainte de a părăsi această discuţie, întrucât devine, cu fiecare nouă postare, tot mai cronofagă, plictisitoare şi lipsită de orizont, mă văd oarecum obligat să fac următoarele observaţii:

- am evitat să folosesc cuvântul "prostie" în dezbaterea de faţă, dar voi abandona această precauţie afirmând cu toată convingerea că (ipo)teza unui Harry Potter christificat este o mare prostie din soiul acelora inventate şi susţinute te proşti cu şcoală.
Desigur, afirmaţia anterioară nu este corectă politic şi riscă să rănească, dar sunt gata să suport un nou val de antipatie şi îmi asum riscurile în totalitate.

Lăsând la o parte defectivele culturale relevate cu această ocazie, încerc să insist de data asta mai mult pe carenţele duhovniceşti, aş îndrăzni să spun înfricoşătoare, scoase la iveală, explicit sau implicit, de argumentele folosite de colega Fani71.

Am citit despre lumea postcreştină, suprapusă ariei de iradiere a civilizaţiei occidentale, căreia s-ar adresa, chipurile, seria HP...ca şi cum ar fi un accident al istoriei postcreştinismul acestei lumi. Fani, ţi-ai pus vreodată întrebarea: "cum a ajuns această lume postcreştină" ? Că aici nu e vorba doar de victoria triumfală a secularismului progresist asupra religiei retrograde, ci de o relaţie cauzală, mai bine zis de o consecinţă inevitabilă a dregadării unui creştinism falsificat, a eşecului hristoşilor fabricaţi după chipul şi asemănarea idealurilor omeneşti. Un asemenea "hristos", adaptat societăţii de consum şi cerinţelor sale morale, poate fi considerat cetăţeanul Harry Potter.
Mă întreb cum de n-ai observat, creştină fiind, şi ortodoxă pe deasupra, că mesianismul lui HP nu părăseşte schema de clişee care se suprapune peste aşteptările etice ale societăţii postcreştine şi că tipologia lui corespunde tipului de erou imaginat de omul postmodern, mai asemănător cu eroul antic decât cu mucenicul creştin şi modelului suprem al acestuia, Hristosul Bisericii .
Dar sigur o să te întrebi: da' care-i diferenţa?
Diferenţa este uriaşă iar analogiile înşelătoare. În primul rând Hristos, nu se sacrifică ca să asigure supravieţuirea mundană a celorlalţi. Moartea lui Hristos este asumată, este o moarte care se anulează pe ea însăşi prin asumarea ei de către Logosul întrupat. Sacrificiul Domnului este validat ca sacrificiu operant de libertatea omului care alege să sporească în asemănarea cu Dumnezeu, pornind de la înnoirea sau convertirea minţii (metanoia) până învierea întregii fiinţe. În afară de această alegere liberă, sacrificiul lui Hristos nu are absolut nicio valoare pentru omul mundan.
În schimb, sacrificiul hristoşilor de tipul lui HP n-are consecinţe ontologice faţă de cei pentru care se sacrifică. Toată spoiala metafizică a desfăşurării epice, nu părăseşte cadrele acestei lumi şi nu asigură condiţiei umane un salt cuantic într-o altă perspectivă existenţială. HR satisface pretenţiile instinctive ale omului postcreştin, preocupat aproape exclusiv de supravieţuirea îndelungată în această lume şi satisfacţiile ei pasagere. Patetismul sacrificiului H. Potter este dictat în totalitate de legile firii (de ex. inctinctul de conservare) al căror patron, în absenţa tendinţei eliberare faţă de ele, a fost şi rămâne EGO-ul, cel mai periculos idol din toate timpurile.

Închei aici, concluzionând fără echivoc că Harry Potter n-are nicio legătură cu Hristosul Bisericii, nefiind altceva decât un hristos de carton, produs exclusiv al imaginarului religios latent în cadrele civilizaţiei postcreştine parţial secularizate.
Însă confuziile pe care le face Fani sunt rezultatele faptului că nu mai face diferenţa între Dumnezeul lui Avraam şi al apostolilor, de dumnezeul căruia Nietzsche i-a constat decesul în secolul XIX, fără ca acestă avertizare crucială în istoria creştinismului occidental să-i împiedice, chiar şi pe postcreştini de astăzi, să-i venereze cadavrul conceptual.