Citat:
În prealabil postat de laurastifter
Un filosof spunea că gradul de civilizație a unei societăți se măsoară în funcție de atitudinea pe care o adoptă față de cei mai vulnerabili dintre membrii ei.
În România, suntem atât de "civilizați" și atât de "creștini ortodocși" (nesecularizați ca "păgânii" din Apus), încât:
1. îmbogățim, zilnic, clinicile specializate în avorturi;
2. susținem "științific" violența "pedagogică" asupra copiilor;
3. lăsăm câinii, cu zecile de mii, să mișune prin capitală (ei au libertate, spre deosebire de copii...);
4. îi disprețuim pe intelectuali, imaginându-ne că suntem specialiști în domenii pe care nu le-am studiat (a se vedea comentariile din mediul virtual și real cu privire la teologie, medicină, filosofie, istorie, psihologie, politologie și multe altele, comentarii făcute, cu "autoritate", de către persoane care n-au citit în viața lor vreo carte de specialitate din domeniile în care-și dau cu presupusul);
5. îi criticăm pe preoții noștri (mai ales în mass-media), prin zeci și sute de generalizări nejustificate la adresa acestei categorii vocaționale, uitând că și noi suntem Biserica și-i "naștem" pe duhovnicii noștri (după minunata expresie a părintelui Rafail Noica);
6. așteptăm totdeauna ca alții să facă, în locul nostru... cam orice;
7. nu avem încredere în semenii noștri (s-a realizat un studiu sociologic pe această temă, la nivel european, iar România a ieșit, cu succes, fix pe ultimul loc);
8. nu avem simțul civic dezvoltat (o altă denumire pentru solidaritate - virtute creștină), urmând deviza "academică" și total necreștinească "nu mă implic în treburile altora".
Știu că m-am abătut strașnic de la topic, dar ideea asta, tipic românească, în privința educației copiilor (în Occident nu cred că se poate pune problema în acești termeni de sec. al XVII-lea) mi-a retrezit în minte întrebarea:
oare de ce nu pot fi eu naționalistă?...
|
O povestire care se potriveste cu ce ai scris:
"Se spune că, odată, un tânăr îndrăgostit a mers la un duhovnic iscusit, pentru a-i cere sfatul în legătură cu o fată cunoscută, sperând că acesta îi va da îndemn de căsătorie sau de despărțire. Întrebat asupra calităților fetei, băiatul entuziast a început să o laude, spunând mai întâi că este frumoasă. Înțeleptul duhovnic a așternut pe hârtie un „zero“. Apoi a aflat că este bogată și a mai adăugat unul. Enumerarea s-a continuat, iar la fiecare calitate umană sau lumească enumerată, avva adăuga tot câte un zero. La un moment dat, el l-a întrebat pe tânăr: „Dar credincioasă este?“, iar tânărul a răspuns că, în fapt, pentru aceasta a ales-o. Bucuros, bătrânul a așezat în fața șirului bogat de zero-uri cifra unu și i-a spus tănârului: „Cu adevărat ți-ai găsit jumătatea, pentru că dacă nu ar fi avut credință - acel „unu“ din fața zero-urilor -, toate acestea, oricât de multe ar fi fost, nu aveau nici o valoare“.