În prealabil postat de cezar_ioan
Cred că este foarte greu, pentru omul din noi, omul natural, să practicăm o căsătorie în alb, cât suntem tineri / în puteri. Impotența sau frigiditatea scad din farmecul vieții de cuplu, firește, însă cine poate bate ispita asta, cine își ia foarte în serios mântuirea, cred că face un mare salt duhovnicesc, purtînd cu bărbăție propria neputință.
Tatăl meu a suferit, tânăr, la vârsta de 39 ani, un accident cerebral care l-a lăsat paralizat pentru tot restul vieții. A murit după 9 ani de suferință continuă, petrecîndu-și timpul mai mult prin spitalele de neurologie, de obicei în Reanimare.
Mama mea avea 34 ani când s-a îmbolnăvit tata.
Și-a însoțit soțul, aproape permanent, în toate încercările lui cumplite.
Inutil să spun că nu au mai "făcut sex", dată fiind natura bolii tatălui meu.
După moartea soțului, mama a continuat să traiască viața ei de văduvă, începută de fapt la 34 de ani, dacă ne referim la viața sexuală.
Părinții mei au fost doi oameni frumoși și sănătoși, în tinerețile lor, și s-au iubit mult.
Îmi închipui că mamei i-a fost foarte greu să trăiască singură, fără bărbat, în toiul vieții.
Atât în timpul cât trăia tata cât și după moartea lui, mama a fost de mai multe ori curtată și cerută de soție. Majoritatea pretendenților spuneau că vor să "o ajute". Mama se supăra foarte tare când se întâmpla să mai apară câte un "îndrăgostit". Era o femeie frumoasă, foarte frumoasă (în satul nostru era considerată cea mai frumoasă fată din sat, își amintesc și azi bătrânii) și totodată era creștină. Ținea la credința ei, așa cum au ținut toți cei din familia ei.
Când tata era pe moarte, șeful secției de neurologie al spitalului unde era internat tata a invitat-o pe mama în cabinet și, politicos, a ... cerut-o în căsătorie. Profesorul i-a spus mamei că o admiră foarte mult pentru jertfelnicia ei, că nu a crezut că se va bate pentru soțul ei și pentru noi, copiii, timp de 9 ani atât de grei, că ar fi onorat să aibă așa o soție (Profesorul era văduv, de mulți ani) și să ne ajute pe noi, copiii, să avem o familie, toate cele necesare pentru școală și viață, să avem un viitor etc.
Mama era foarte tulburată, îmi amintesc că a ieșit plângînd din cabinet, nu înainte de a-i reproșa doctorului că îi vorbește de căsătorie când soțul ei se zbate în chinurile morții.
S-a abandonat cu totul în purtarea de grijă a Domnului.
Îmi închipui că mama, rămasă de tânără văduvă și cu doi copii de școală, a fost o femeie fericită. Pe toate le vedea cu nădejde, pe toate le găsea purtate de Pronia Domnului și nu cârtea niciodată. Pe copiii din clasa ei îi ducea săptămânal la biserică (mama era învățătoare, pe vremea lui Ceușescu). În vacanțe îi ducea în excursii scurte la mănăstiri.
Îmi închipui că fericită este mama și acum. Așa o cunosc, așa o știu: în toate necazurile cumplite ale vieții ei, mama mea purta în ochi și pe chipu-i frumos o lumină binevoitoare, dătătoare de viață, cum nu am prea întâlnit. Pe mulți i-a uimit și i-a îmbărbătat cu lumina ochilor, vorbelor, faptelor ei. Deși era o femeie rămasă văduvă din tinerețe.
Deși în mare necaz, mama avea cu orice om de împărtășit nădejde, bucurie, curăție.
O dau exemplu de om creștin, de femeie creștină. Aș vrea să fi fost și eu, vreodată pe măsura ei.
Poate nu întâmplător, în momentul slujbei înmormântării, în satul nostru cocoșii au cântat încontinuu, timp de aproximativ o oră, spre uimirea mea. Auzeam cu toții și ne minunam cum se amestecau în văzduh trâmbițele cocoșilor din sat cu rugăciunile preotului și cu cântecul corului. Vorba mamei: " a fost o înmormântare frumoasă". Pe vremea aceea, însă, nu o înțelegeam, eu crezîndu-mă ateu.
|