[laurastifter]

În prealabil postat de BebeGeo

Am si eu o intrebare. Poate suna aiurea dar chiar sunt nelamurita.Stiu ca este porunca sa nu minti dar daca minti sau ascunzi adevarul ca sa ascunzi ca ai facut o fapta buna tot este pacat? Pentru ca in acelasi timp Mantuitorul ne indeamna sa nu lasam sa se vada faptele noastra bune inaintea oamenilor si sa le facem intr-ascuns.

Doamne ajută!
Cred că Mântuitorul Hristos ne cere, aşa cum au mai scris şi alţi participanţi la dezbatere, să fim discreţi, smeriţi cu faptele noastre bune, netrâmbiţându-le în public.
Mă îndoiesc că Domnul Hristos ne-ar fi cerut să ţinem ascunse faptele noastre bune cu orice preţ (chiar cu preţul încălcării unei porunci, deci cu preţul rostirii unei minciuni), ca şi cum acestea ar fi secrete. :)
În Mt6, 1, Domnul ne explică: "luaţi seama ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor CA SĂ FIŢI VĂZUŢI DE EI".
Observaţi propoziţia circumstanţială finală "ca să fiţi văzuţi de ei"?
Cu alte cuvinte, scopul faptelor noastre bune să nu fie construirea unei minunate imagini despre noi înşine în societate, căci "dacă am plăcea oamenilor, n-am mai fi robi ai lui Hristos" (Gal1, 10), , ci dragostea pentru Dumnezeu şi faţă de semeni.
Tocmai de aceea, ni se cere să le ascundem: cu scopul exercitării smereniei, iar nu pentru că, în clipa în care cineva ar afla despre o faptă bună de-a noastră, gata, ne-am pierde răsplata. :)
Tot Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă să-L mărturisim în faţa oamenilor (Mt10, 32; Lc12, 8 ş. a.), iar mărturisirea pentru Hristos se realizează nu doar prin cuvinte, ci şi (mai ales!) prin fapte.
Dacă dorinţa noastră de a ascunde o faptă bună are drept izvor lăuntric smerenia şi urmăreşte scopul întăririi în această virtute, atunci intenţia noastră e binecuvântată de Dumnezeu.
Dacă, însă, aceeaşi intenţie porneşte din ruşinea de a-L mărturisi pe Hristos... devine preferabil să strigăm cât ne ţin puterile că am săvârşit acea faptă, pentru a învinge în noi, fără milă, tendinţa ruşinoasă şi laşă de a ne ruşina de Domnul.
"Dumnezeu nu judecă fapta, ci intenţia" - ne învaţă Sfinţii noştri Părinţi.
De aceea, cred că, smerindu-ne pentru faptele noastre bune, urmând discreţia lui Hristos (Care, de câte ori săvârşea o minune, evita să fie văzut şi chiar le poruncea celor vindecaţi să nu spună nimănui), avem, totodată, datoria exercitării discernământului duhovnicesc (dreapta socotinţă), pentru a împlini, cu la fel de multă râvnă, îndemnul Aceluiaşi Învăţător suprem: "aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, VĂZÂND FAPTELE VOASTRE CELE BUNE", să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Mt5, 16).
Să vadă oamenii faptele noastre cele bune, nu din laudele noastre (să nu fie!), ci faptele să fie atât de multe, atât de autentic creştineşti, încât să atragă atenţia fără voia noastră,
iar unicul nostru scop să fie, în orice faptă creştinească pe care o săvârşim,
NU SLAVA DEŞARTĂ, ci IUBIREA!
Domnul fie lăudat!