[laurastifter]

O altă situaţie în care este discutabil dacă minciuna poate fi îngăduită din punct de vedere moral:
cazul în care o persoană suferă de o boală incurabilă, iar cei apropiaţi iau decizia de a-i ascunde realitatea, pentru a o proteja măcar de o suferinţă psihică inutilă.
Personal consider că, inclusiv în această situaţie, minciuna nu este păcat, din motivul menţionat mai sus: este aleasă ca alternativă la afirmarea unui fapt real, dar prea dureros pentru a putea fi spus în mod direct.
Ce ar fi, oare, preferabil pentru o persoană aflată în faza terminală a unei boli cumplite: să moară "bine informată" asupra stării sale de sănătate, sau să închidă ochii păstrând speranţa că mai are, încă, o şansă de vindecare?...
Pe de altă parte, în rugăciunile noastre liturgice, Îi cerem Domnului izbăvirea de "moarte năpraznică".
Atunci, ar fi, oare, mai bine, din punct de vedere spiritual, ca persoana în cauză să ştie că se va muta la cele veşnice, pentru a se putea pregăti?...
Discutabil... Pare aici o problemă inclusiv de... bioetică, într-un anumit sens.
Tot în slujbele liturgice, într-o minunată ectenie, cerem lui Dumnezeu "sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace".
"Fără durere"...
În noţiunea de "durere" este inclusă, oare, doar suferinţa trupului?
Sau ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru a ne feri de suferinţa psihică inerentă conştientizării unei asemenea realităţi?...
"În pace", spunem!
Nu în panică, ci "în pace"...
De aceea, tind să cred că ascunderea adevărului (de fapt, a realităţii), într-o astfel de situaţie, este morală: se sacrifică un principiu, o idee, o normă, cu scopul protejării unei persoane; se renunţă la literă, în favoarea urmării duhului. Şi bine ştim că "mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenul său" (In14, 13).
"Moarte năpraznică"... Sintagma n-ar putea fi, oare, interpretată în sensul de "moarte în stare de nepregătire", nu neapărat "moarte rapidă, neaşteptată"?
Pentru un creştin trăitor în neîncetată comuniune cu Domnul, niciodată moartea, trecerea din lumea aceasta către Tatăl (indiferent dacă se produce în mod subit, sau în urma unei suferinţe şi agonii îndelungate), nu va fi niciodată "năpraznică", fiindcă un astfel de credincios viază, oricum, cu gândul şi inima întru cele de sus (cf. Col2, 1-4).
Care este opinia dvs în această privinţă?