[cezar_ioan]

În prealabil postat de iliegh

E vorba de iubirea de sine ? Eu asa vad dorinta de a trai vesnic. De ce ar crede cineva ca e asa important incat sa trebuiasca sa traiasca vesnic ? Ce beneficii i-ar aduce ? Si de ce ar trebui sa gandim in termeni de beneficii ?

Spui că "vezi" dorinţa de a trăi veşnic drept iubire de sine. Apoi aduci în discuţie presupusul criteriu al importanţei de sine. Acestea sunt amorsele tale, înţeleg, lentilele prin care interpretezi chestiunea. O.K.

De dragul adevărului, probabil eşti de acord că această interpretare este una particulară. Adică sper să accepţi că sunt şi alte interpretări posibile, în baza altor amorse ori repere prin care se interpretează tendinţa omenească spre un Creator şi aspiraţia omului spre veşnicie.

Înainte de a scrie o mărturisire personală ca răspuns la întrebările tale (pe care le consider fireşti, cu totul caracteristice cugetării omeneşti), permite-mi să-ţi atrag atenţia din capul locului la caracterul vicios/circular al explicaţiei ipotetice pe care ai propus-o.
Spun "vicios/circular", în lipsă de alt termen, mai potrivit, pentru a mă referi la mecanismul explicaţiei: o trăsătură omenească psihologică este explicată prin altă trăsătură omenească psihologică. Or, acesta este tocmai psihologismul, o formă printre altele a tendinţei minţii noastre de a reduce complexitatea condiţiei umane doar la însuşirile ei psihologice.
Pentru ca o trăsătură a sufletului omenesc să fie explicată valid, este absolut necesar, însă, cel puţin în temeiul logicii cunoaşterii (fac acum apel la epistemologie sau la filosofia gândirii), să luăm în calcul alte paliere ale fiinţării.
De exemplu, dacă voim să explicăm gândirea, pentru a nu pica în psihologism chiar înlăuntrul psihologiei, musai apelăm la:
- substratul cerebral (organic) al gândirii, anume activitatea lobilor frontali şi parietali despre care neuropsihologia cunoaşte astăzi o mulţime de lucruri (desigur nu pe toate);
- contextul cultural în care se desfăşoară un act al gândirii;
- contextul social sau măcar psihosocial-interpersonal (cazul minim fiind al diadei);
- pentru credincioşi, intervenţia lui Dumnezeu.

Încercînd aşadar să evit reducţionismul psihologist, voi aminti că întreaga istorie a umanităţii, aşa cum o cunoaştem din primele scrieri care au ajuns până la noi, dezvăluie preocuparea omului pentru aceste dileme.
Toată istoria culturii şi întreaga istorie a religiilor ne stau la dispoziţie pentru a cunoaşte când, cum şi ce au gândit şi crezut oamenii despre nemurire şi Creator. De la "gânditorul de la Hamangia" la Immanuel Kant, de la Buddha la Socrate şi Iisus Hristos, omenirea primeşte varii învăţături pe această temă.
Pentru gânditorul creştin, explicaţia este clară, fiind considerată una revelată de Însuşi Dumnezeu. Biblia rezumă aceste învăţături revelate care, înainte de a fi scrise, au fost împărtăşite oamenilor prin profeţi, prin Hristos, prin Apostoli şi prin sfinţii/cuvioşii care au împodobit Biserica până azi.

Orice om are de ales: acceptă învăţătura creştină (pe care, dacă o aprofundăm, de-a lungul anilor, avem toate şansele să o găsim validă şi minunată) sau continuă să emită ipoteze varii, muncindu-se să găsească un tâlc definitiv.
Mulţi gânditori au dat mărturie că învăţătura creştină este un liman de odihnă în infinit a cugetului omenesc. Citindu-i pe aceştia, de pildă pe filosofii care au devenit apologeţi ai creştinismului (exemple Iustin Martirul şi Filosoful sau Dionisie Areopagitul), vom găsi răspunsuri uluitoare la mai toate piedicile gândirii de până la Evanghelia lui Hristos (precum şi din timpul care s-a scurs până azi).
În fine, cunoaşterea răspunsului la aceste dileme are un caracter aparte: ea nu se desfăşoară doar prin reflecţie intelectuală, ci este deopotrivă simţită şi trăită într-un mod anume. Adevărul este experimentat concret, cu întreaga fiinţă a omului.
Nu orice om poate avea acces deplin (experimentat) la aceste învăţături, ci doar omul care, crezi sau nu, a fost străpuns în inima lui de Duhul lui Hristos. Această străpungere e o mare taină, pe care unii o trăiesc, alţii nu. Ea poate surveni chiar în urma unei lecturi sau a unei convorbiri concrete cu un credincios. Este însă imposibil ca oamenii care nu au trăit taina străpungerii să înţeleagă până la capăt gândirea, simţirea, credinţa celor pătrunşi de Duhul lui Hristos.
Cele două lumi sunt, practic, radical diferite, deşi există Un Fir de comunicare între ele.
Cel care a fost purtat şi în lumea credinţei îl poate înţelege pe cel care încă mai caută, dar cel care nu a fost purtat încă, nu poate să-l priceapă pe cel credincios şi din acest motiv îl reduce, în interpretarea de tip cerc vicios, la diverse determinări psihice sau de altă natură, nicidecum luînd în calcul Duhul lui Dumnezeu, pe care din păcate, necunoscîndu-L Îl neagă sau, în cel mai "bun" caz, Îl ignoră.
Nemurirea şi conştiinţa Creatorului sunt daruri pe care Dumnezeu le face omului, pentru a-l bucura, a-l ferici, a-l desăvârşi, a-l împlini.

P.S. Dacă nu mă înşel, cred că ţi-ar fi de folos, pentru o atingere mai consistentă a prospeţimii sufleteşti, să citeşti câteva capitole dintr-o carte "tare". Dacă Psalmii, de pildă, nu te-au mişcat în momentele mai tensionate ale vieţii de până acum (poate nu i-ai avut atunci la îndemână sau poate nu ai crezut că îţi vor aduce vreun beneficiu, vreo împrospătare), mă hazardez şi îţi propun să citeşti din Filocalia vol.X - Sfântul Isaac Sirul, "Cuvinte despre nevoinţă". Îmi pare foarte probabil ca orizontul şi miezul gândirii tale să sufere un adevărat şoc, unul fericit, binecuvântat, din care vei ieşi, dacă nu cu totul deschis spre alte orizonturi, cel puţin cu senzaţia durabilă a unei reîmprospătări autentice în întreaga fiinţă. M-aş bucura să se întâmple chiar aşa, ba chiar pariez pe asta!...:)