[cezar_ioan]

Uităm mereu că omul, omul creştin, are înlăuntrul inimii lui o fiinţă tainică numită om lăuntric sau om duhovnicesc. Acesta nu am auzit să aibă organe genitale dar am auzit că este hărăzit nemuririi şi fericirii din împreună-şederea cu Dumnezeu.
Eu cred că în general, atunci când gândim şi vorbim ceva, o facem strict din punctul de vedere al omului exterior, cu oarecare cultură teologică şi orizonturi mintale, însă omul duhovnicesc nu prea transpare în dialogurile noastre.
De ce?
Mai întâi pentru că îl cunoaştem foarte puţin, avem un contact extrem de prost cu el, fiecare îşi dezvoltă de fapt religiozitatea iar nu duhovnicia.
Oamenii duhovniceşti însă, atunci când au de-a face cu un om natural, cum cred că suntem mai toţi, au ceva dificultăţi de adresare. Ei trebuie să selecteze doar anumite informaţii, cât de cât pe înţelesul nostru (deşi le înţelegem de obicei prost, extrem de grosolan şi pocit, reducîndu-le la ordinea noastră întrucât nu suntem capabili să ne acomodăm mintea şi inima la ordinea lor) şi să opereze un fel de traducere, ca dintr-o limbă în alta...
De aici mult talmeş-balmeş precum şi o latură comică a dialogului cu aceşti "extratereştri" binevoitori care locuiesc nu în altă parte decât în noi înşine, în noi-înşile din persoana lor...

P.S. Apropos, de mult voiam să scriu asta, ca unul care am îndrăgit mult SF-ul în adolescenţă: dezvoltarea impresionantă a literaturii SF, ducînd uneori la cărţi absolut admirabile, delicioase, arată că mintea exterioară, neduhovnicească, tânjeşte în felul ei după Dumnezeu şi imginează splendid, uneori, ceea ce îi stă de fapt pregătit în original chiar sub frunte şi sub coaste. Cel mai bun SF, cel mai uluitor SF este contactul rugătorului (numesc doar rugăciunea, ca reprezentant, dar mă refer la omul îmbisericit în întregime, ca fel de-a fi) cu propriul univers lăuntric dincolo de care începe să se întrezărească lumea pe care nici mama lui Asimov n-a bănuit-o vreodată...
Dar oamenii nu cred în Hristos şi nu se roagă. Ce fac atunci? Printre altele, imaginează lumi SF, aşa de consolare, de singurătate, de plictiseală... Surogate, mari ratări ale unor lucruri simple pe care le avem în noi şi în jurul nostru dar pe care nu le voim.