[cezar_ioan]

În prealabil postat de Teodosie

Omul nu face absolut nimic ( bun ) niciodata , asta spune toata invatatura sfintilor parinti , in baza Scripturii : Ioan 15/5 "... fără Mine nu puteţi face nimic".Numai relele le facem singuri in colaborare cu vrajmasul tot ce am facut bun trebuie sa credem ca sunt facute de Hristos caruia i-am dat doar inima , voia noastra libera.

Ei, nu ştiu dacă e chiar ortodoxă interpretarea asta...
Acuma, ce sens ar mai avea stăruinţa Apostolilor, de pildă, către fapte bune fără de care credinţa moartă este...
Mai face şi omul câte o faptă bună, vrednică de un creştin (de pildă se sileşte la rugăciune cu lacrimi de căinţă, silindu-se să îşi vadă păcatele şi nevrednicia...; un alt exemplu ar fi lupta şi hotărârea de a ierta cu adevărat pe cel care ţi-a greşit), însă noi spunem că ne aflăm în împreună-lucrare cu Dumnezeu, cu semenii etc.

Ideea cred că e, cam din topor spus, că rău e să ne lăudăm cu faptele noastre sau să credem că suntem cu de la noi putere capabili de nu ştiu ce lucruri vrednice.
Procesul pocăinţei e alcătuit şi din faptele bune, faptele nevoinţei, faptele iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, faptele milei creştine etc.
Evident însă că fără ajutorul lui Dumnezeu am eşua, brusc sau treptat (nu ştiu), în lucrarea faptei bune.

Interpretarea excesivă a nevredniciei, surprinsă uneori în momentele de adâncire în păcătoşenia personală, poate duce la gândul că omul e un fel de zombi depersonalizat pe care îl trage de sfori când Dumnezeu când dracu. Or, liberul arbitru îi dă persoanei/omului putinţa de a-şi orienta stihiile spre lucrări bineplăcute lui Dumnezeu. O participare, acolo, cât de mică a omului este evidentă şi inevitabilă şi cred că o putem numi faptă bună.