[cristiboss56]

Mi-a venit şi mie o idee, cred că de la Dumnezeu a fost, ca să adun nişte cuvinte de la părinţii duhovnici şi de la călugării bătrâni care au trăit în linişte, au fost mai luminaţi, au apucat o altă generaţie de duhovnici, alţi părinţi mari, pe care astăzi nu-i mai avem. Şi mi-a venit în gând să merg pe la ei să cer nişte sfaturi.
În anul 1984 Părintele Ioanichie publică primul volum din cea de-a treia carte a trilogiei sale închinate spiritualităţii monahale româneşti: Convorbiri duhovniceşti.
Nu a fost uşor pentru Părintele Ioanichie să-i abordeze pe toţi aceşti părinţi (Cleopa Ilie, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Paisie Olaru, Arsenie Papacioc, Teofil Părăian etc.). Pentru unii era cunoscut, alţii însă nu-l cunoşteau şi, în acea perioadă tulbure, erau bănuitori faţă de necunoscuţi. La această dificultate se mai adăuga şi faptul că în acea vreme Părintele Ioanichie nu dispunea de mijloacele modeme de înregistrare de astăzi. Iată cum îşi amintea sfinţia sa de greutăţile prin care a trecut până a reuşit să consemneze convorbirile sale: „Mi-a venit şi mie o idee, cred că de la Dumnezeu a fost, ca să adun nişte cuvinte de la părinţii duhovnici şi de la călugării bătrâni care au trăit în linişte, au fost mai luminaţi, au apucat o altă generaţie de duhovnici, alţi părinţi mari, pe care astăzi nu-i mai avem. Şi mi-a venit în gând să merg pe la ei să cer nişte sfaturi. Celor care erau mai simpli - duhovnici şi călugări - nu le-am spus în faţă că vreau să public despre ei ceva şi nici nu le-am dat un chestionar: «Părinte, cutare...», că, dacă mă vedeau că scriu, ziceau că sunt informator la securitate. Că mi s-a întâmplat aşa, nu de puţine ori, li se părea că am o misiune. Şi atunci am apelat la darul lui Dumnezeu şi la memorie, întrebam şi, cum ieşeam de la ei afară, aveam caietul pe undeva şi un creion şi mă apucam pe un colţ de gard să scriu ideile principale ca să nu le uit. Şi în afară de aceasta mă mai duceam de două sau de trei ori şi aşa reuşeam să reconstitui un dialog cu un duhovnic călugăr foarte bun, dar care se putea sminti când mă vedea că scriu ceva în fața lui. Nu că se temea, dar omul se inhiba și nu scoteam nimic.”
(Mi-e dor de Cer, Viata părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 380)