[cristiboss56]

Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea credincioșilor asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe.
Am observat o încercare de revenire la tradiția primelor secole, când credincioșii primeau mai des Sfânta Împărtășanie, tradiție, de altfel, aducătoare de nespuse bucurii duhovnicești. S-a vorbit mult în ultimul timp despre acest lucru. În unele parohii se practică împărtășirea mai deasă, în altele, dimpotrivă, preoții au rămas reticenți, rezumându-se în a oferi credincioșilor miridele dumnezeiești doar în cele patru posturi de peste an. În unele mănăstiri duhovnicii recomandă deasa împărtășanie, în altele se manifestă oarecare rezervă. În atare situație ce-i de făcut? Se impune o scurtă privire în istorie pentru a observa că această nedumerire a planat asupra comunităților de credincioși chiar din primele veacuri creștine.
Așadar, în Biserica primară creştinul se împărtăşea într-o săptămână o dată sau de două ori datorită faptului că, în acele vremuri, singura zi liturgică era Duminica. Cu timpul însă, începând chiar din secolul al III-lea, pe lângă duminică au apărut ca zile liturgice miercurea și vinerea sau chiar sâmbăta. Însuşi Tertulian recomanda celor care ajunau miercurea și vinerea, pentru a nu întrerupe postul, să ia la casele lor Sfânta Împărtășanie (fapt îngăduit pe atunci) şi să se împărtăşească după ce sfârșeau ajunarea. Unii au privit această tradiție drept o „forţare” din partea Bisericii ca membrii ei să fie împărtășiți mai des. De aceea unele grupuri de credincioși au opus rezistență respectivei practici. Cu timpul, regula împărtăşirii la fiecare slujbă a fost învinsă, în practică ajungându-se ca cei prezenţi să se împărtăşească de patru ori pe an: la Crăciun, la Botezul Domnului, la Paşti şi la Rusalii. Restabilirea obiceiului primordial al împărtăşirii în fiecare duminică şi sărbătoare a întâmpinat opoziţia tacită a credincioşilor. Astfel a apărut anafura, considerată un pogorământ făcut celor ce nu se împărtăşesc. Ea semnalează încheierea unui proces pe care, dacă l-am privi cu ochi critic, l-am putea considera, aşa cum o fac unii istorici, ca un început al secularizării creştinului. Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează faptul că, deşi la Constantinopol Sfânta Liturghie se săvârşea în fiecare zi, credincioşii totuşi nu se prezentau la împărtăşit decât în Postul Mare, la Paști şi la Epifanie, mergându-se până acolo încât unii nu se împărtăşeau decât o singură dată pe an. Aceeaşi situaţie o aflăm şi la Milano, unde-l găsim pe Sfântul Ambrozie dojenindu-şi credincioşii că vin la împărtăşit doar o dată sau de două ori pe an precum procedează „grecii”. Apropierea de Sfânta Euharistie nu mai constituia o practică a întregii comunităţi, în vremea Sfântului Vasile cel Mare. Dintre cei prezenţi la Liturghie, participau la Cina Domnului numai cei deosebit de râvnitori, în timp ce ceilalţi, destul de numeroşi, se abţineau din motive de evlavie. De aceea, dorind a combate această practică, dumnezeiescul Vasile, în 372, scrie patricienei Caesaria: „Este bun şi folositor lucru a te împărtăşi în fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos”.
Din epistola întreagă adresată de Arhiepiscopul Cezareii Capadociei se desprinde ideea că împărtășania zilnică era recomandată doar anumitor persoane, iar nu întregii comunități, probabil în funcție de nevoile duhovnicești ale acesteia, ori spre vindecarea unor patimi sau boli trupești. Fericitul Augustin caracteriza astfel situaţia din acea perioadă: „unii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului zilnic, iar alţii numai în anumite zile; în unele părţi, nu rămâne nici o zi fără Liturghie, în timp ce în altele se săvârşeşte numai sâmbăta şi duminica”. Străbătând negura timpurilor, întâlnim tulburările produse de mişcarea athonită condusă de Atanasie din Paros, pricinuite de împărtășania zilnică, ce l-au determinat pe Patriarhul ecumenic Teodosie să intervină. Printr-o gramată din anul 1772, dorind să potolească spiritele, el adevereşte faptul că nu există un timp hotărât anume pentru împărtăşire, ci singura cerinţă o constituie pregătirea prin pocăinţă. În anul 1785, Patriarhul Ecumenic Gavriil atrage atenţia monahilor de la Athos printr-un tomos sinodal că „în ceea ce priveşte timpul împărtăşirii cu Sfintele Taine se recunoaşte ca împărtăşirea mai deasă este de folos numai dacă se face cu vrednicie; dar pentru a fi cu vrednicie este necesară neapărat curăţia nepătată a inimii noastre. Căci timpul de împărtăşire nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină, iar dacă cineva vrea să participe la această jertfă, trebuie să se cureţe cu multe zile înainte prin pocăinţă, rugăciune, milostenie, şi prin cugetarea la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la rele. Aşa că, după Sf. Ioan şi după dumnezeiescul Apostol să se cerceteze fiecare dintre noi pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi Potir”.
Așadar, Biserica nu a creat o regulă care să specifice de câte ori are voie să se împărtăşească un credincios, dar a precizat că fiecare se poate împărtăşi de câte ori doreşte numai cu permisiunea duhovnicului său, ce trebuie să-l cerceteze atent la scaunul Sfintei Spovedanii, pentru ca nu cumva acesta, îndrăznind să se apropie de Sfintele Taine, să-şi câştige, în loc de viaţă veşnică, pedeapsă şi moarte veşnică. Astfel, mărturisirea şi pregătirea reprezintă singurele condiţii impuse de către Biserică privind împărtăşirea credincioşilor, căci spunea Sfântul Ioan de Kronstandt: „dacă lumea n-ar avea Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului, ar fi lipsită de binele de căpetenie, binele vieţii celei adevărate, n-ar avea decât iluzia vieţii, n-ar avea darul sfinţeniei”.
Concluzionând, aș vedea o ieșire din impas în strădania preoților de a trezi în inimile credincioșilor dorința de a se împărtăși mai des, de a râvni mai mult să se unească cu Hristos prin dumnezeiasca Euharistie. Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea fiilor și fiicelor duhovnicești asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur să ne fie tuturor pilduitoare atunci când dorim să ne împărtășim: „nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce au ştiinţa gândului curată, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă”.