[glykys]

XLII

A fost a mea, a ta-i acum, şi ştii
Că o iubeam; mă aşteptam să doară,
Dar că acum de drept îi aparţii,
E-o pierdere ce-aproape mă omoară...
Dar tot vă iert, şi-n gânduri vălmăşag
Îţi zic: era firesc să o alegi, şi tu
Iubeşti precum iubesc; şi că-mi eşti drag
ştiind, la fel, ea-n grabă-ţi se dădu...
Te pierd, o pierd, ferice dar de voi,
Că v-aţi găsit! Câştigul e-ndoit
Iubire-având din mine amândoi,
Cât eu rămân de chin blagoslovit.
Batjocură a sorţii: fraţi de sânge,
Nu pot de neiubire a mă plânge...


LV

Ce rost au marmura de pe morminte
şi aurul din cripte? Versul doar
E de folos aducerii aminte,
O ştii; clepsidra-i regilor gropar.
Statuile, sub sabia lui Marte,
Umil vor săruta cândva ţărâna,
Palate vor cădea, dar nu e moarte
Să-ţi ardă, vie, amintirea: una
Cu versul meu fiind, strivind uitarea,
În glorie te vei afla în toţi
Ce vor trăi atunci, grăbind spre zarea
De nepătruns a marii judecăţi,
Când soarta îţi vei şti şi tu: dar azi
Trăieşte-n ochii-mpătimirii, calzi.

LXV

Când moartea-i peste tot, în lut, în ape,
În bronz, în piatră, mă întreb cum oare
Putea-va frumuseţea ta să-i scape,
Cu braţu-i slab, neştiutor, de floare?
Ar fi în stare dulcea ei lumină
Să-nduplece a Timpului stihie,
Când porţi de-oţel ruginei se închină
şi-n praf s-a-ntors a stâncilor tărie?
Ce gând înfricoşat! şi oare unde
Să îţi ascunzi, tu, Lume, giuvaerul
Cel mai de preţ, când criptele-s flămânde?
E cineva s-oprească Temnicerul?
Nu-i nimeni, doar miracolul ce-mi duce
Cerneala-n vers, iubirea când străluce.


LXVI

De tot scârbit, în moarte-aş vrea să fug,
Sa nu-i mai văd în zdrenţe pe cei buni,
Sluţenia ornată cu belşug,
Credinţa compromisă de minciuni,
Pe harnic în batjocură plătit,
Fecioarele împinse la desfrâu,
Dezonorat pe cel desăvârşit,
Pe şchiop ţinând zburdălnicia-n frâu,
ştiinţa-nlănţuită de tiran,
Talentul explicat de idioţi,
Apostrofat cel pur, ca grobian,
şi gardianul slugărind la hoţi.
Sleit de toate astea, aş pleca,
Dar lumii pradă las iubirea mea.