Sunt de acord cu incorporarea in practica crestina a unor aspecte psihologice. Eu cred ca teologul ar trebui sa fie un bun psiholog, un bun cunoscator al sufletului uman, dispus sa aline ranile sufletesti ale pacientului in acord cu voia lui Dumnezeu. As propune ca si cartile de religie sa insiste asupra unor concepte psihologice realiste imbracate in haina religioasa, iar orele de religie sa aiba o valoare formativa mai mare. In trecut, teologul studia psihologie un an si medicina trei semestre. De ce nu se intampla acest lucru si astazi? Teologul trebuie sa jongleze cu conceptele psihologice, nu sa-l trimita pe fiul sau duhovnicesc la psiholog.
Am urmarit urmatorul material:
http://www.youtube.com/watch?v=OW4yw3w611w
Profesorul Adrian Opre spune ca psihologul ar trebui sa fie teolog. Copilul cu doua moase ramane cu buricul netaiat. Da, psihologia ramane o stiinta pe care practicianul o poate ajusta in functie de convingerile sale religioase si , hai sa fim sinceri, chiar si in functie de criterii mult mai subiective... De la ,,ar trebui'' si pana la ,,trebuie'' e o distanta extrem de lunga.
Relatia stiinta-religie:
Ruptura intre religie si stiinta s-a produs in secolul al XIX-lea, ca urmare a Revolutiei Franceze! Asadar, nu se mai mire francezii de ceea ce li se intampla astazi, caci spune psalmistul:
,, Însă cu ochii tăi vei privi și răsplătirea păcătoșilor vei vedea." (Psalmul 90)
,,In secolul al XXI-lea, stiinta si religia tind sa se regaseasca - ordinea si sensul se reintalnesc.'' - spune profesorul.
Oare? Care ordine? Noua ordine mondiala?? Aceea cu ecumenism si antihrist?
Se relativizeaza adevarul, adica nu e chiar asa de sigur ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul! Pai asta ce e, daca nu e mandrie din partea omului? Adica iei crestinul de la biserica si-l trimiti la psiholog sa-i mai scoata din cap chestia ca biserica ar detine adevarul... Pai, daca biserica nu mai detine adevarul, nu se umple de trufie psihologul si nu se crede el insusi un mic Dumnezeu?
Apoi se recunoaste faptul ca recunoasterea adevarului este
o problema de orgoliu. Minunat!!! Atunci cine detine puterea musai trebuie sa detina si adevarul, iar adevarul adevarat umbla cu capul spart, e rastignit inca o data si inca o data.
Apoi profesorul face in mod clar
apologia relativitatii. Mai, mai mai! Asadar, duceti-va toti la psiholog sa va spuna la fel. Fiti caldicei, deci, luati-o mai usurel cu Dumnezeu, mergeti toti la psihologi, ca, iata, ei singuri nu sunt relativi!
Diletantismul din practica psihologica, ma rog, se intalneste si in alte profesii.
Acuze:
Psihologii ii acuza pe teologi de
dogmatism si intoleranta la reprosuri si de perimare.
Teologii ii acuza pe psihologi de
aroganta,
imoralitate si
egoism (dorinta de a-i cunoaste pe oameni pentru a-i putea controla).
Preluarea de catre psihologie a unor elemente teologice dezgolite de dimensiunea sacrului implica incet si sigur izgonirea lui Dumnezeu din viata noastra. Asta se doreste?
Psihologia presupune autocontrol si controlul realitatii. Adica nu mai controleaza Dumnezeu nimic, ci controleaza psihologia!!! Nu e mandrie luciferica asta?
Depasirea conditiei de persoana limitata prin credinta fiind dezideratul religiei, nu e de mirare ca oamenii sunt trimisi la psiholog pentru a ramane cat mai
limitati, pentru a fi mai usor de condus si de controlat.
Profesorul face apoi distinctia intre psihologia empirica si cea metafizica.
Aflam apoi ca practici budiste cum ar fi yoga, dezvelite de elementul religios, au devenit exercitii psihologice!
Profesorul pomeneste si de necesitatea resacralizarii practicilor psihologice in vederea atragerii crestinilor! De aceea, unii acum se lauda ca sunt psihologi crestini, acum arunca cu pietre in Dumnezeu.
Ce angajamente au marile scoli de psihologie, daca tot vor sa cunoasca lumea in vederea controlului?
Chiar si profesorul Adrian Opre spune ca omul (de stiinta) in incercarea sa de a face ordine, poate face o mare dezordine. E firesc, caci Dumnezeu singur a creat ordinea si omul.