[cezar_ioan]

Ai ridicat ştacheta foarte sus!...:)
Eu, unul, îţi mulţumesc, Pelerinule pentru tema propusă (de fapt îmi pare un mănunchi de teme).
Acum nu ştiu dacă găsesc cel mai bun mod de editare a răspunsului, ţinînd cont atât de limitele mele cât şi de cunoştinţele, sentimentele, atitudinile etc. multora dintre confraţii mei forumişti...
Mă tem să nu răsară iarăşi un tsunami... Mult m-ar necăji şi cred că ar face rău tuturor.

Poate că întrebarea asta era bine să vină mai încolo, peste o vreme, cu nădejdea că între timp se vor mai limpezi apele distincţiilor şi raporturilor dintre Biserică şi Psihologie. În mintea noastră să se limpezească, vreau să zic, a celor care dezbatem chestiunea.

Dar dacă, prin Voia Domnului, a picat acum întrebarea, ce pot să fac: îmi iau inima în dinţi şi formulez un răspuns, fie şi provizoriu; că nu ştiu dacă mai apuc fericirea unei ape cu totul limpezi...:)

Să începem cu .. sfârşitul (întrebărilor tale):
In cazul unor manifestari grave psihologul, deontologic vorbind, trebuie sa recomande un psihiatru obligatoriu, sau un medic sau poate recomanda simultan o indrumare spre partea spirituala? Ma gandesc ca nu orice pacient ar fi de acord. Mi se pare cumva un raport dificil datorita, in zilele noastre, unei separatii aproape nete intre credinta si stiinta.

Atunci când intensitatea tulburărilor psihice este extremă (de pildă când o persoană trece printr-un episod psihotic - cu delir, halucinaţii şi multe alte dereglări în toată viaţa psiho-comportamentală), psihologul nu poate lucra.
Travaliul muncii de consiliere/psihoterapie necesită o minimă luciditate, o minimă capacitate de a avea priză la realitate, un minim de funcţionalitate a conştiinţei. Or, când un om se află în delir, toate funcţiile conştiinţei (de cunoaştere, volitivă etc.) sunt perturbate şi persoana în cauză pur şi simplu nu poate participa la o relaţie de comunicare coerentă sau, dacă o face (cu ajutorul unui psi, care poate să înţeleagă "limbajul" manifestărilor simptomatice) îi lipsesc resursele pentru a construi o alternativă de conduită internă şi comportamentală.
Aici indicaţia terapeutică este abordare psihiatrică în urgenţă.
Uriaşul progres al psihofarmacoterapiei face posibil astăzi ca, în numai câteva zile, un om care (când luăm primul contact la camera de gardă) pare scos pentru totdeauna din ţâţânile lui omeneşti, să redevină cât de cât lucid, să comunice, să îşi mărturisească problemele, convingerile, sentimentele etc. Desigur, o face în felul lui, ţinînd cont de complexitatea şi adâncimea tulburării, de patternurile lui de procesare a informaţiilor din sistemul psi, de caracteristicile de personalitate din sfera afectivităţii şi voinţei etc. Decisive sunt, uneori, şi ancorele culturale din familia/grupul/societatea/poporul din care provine.
Abia după ce pacientul şi-a recăpătat o funcţionalitate rezonabilă a vieţii psihice conştiente, putem pune problema unei relaţii cu un psihoterapeut.

În concluzie (la prima ta întrebare): este obligatoriu ca psihologul să facă tot ce e posibil ca, atunci când clientul prezintă semnele unei boli mintale propriuzise aflate în stare să-i spunem "acută", acesta să ajungă cât mai repede în cabinetul unui psihiatru sau la camera de gardă a unui spital.
Dincolo de argumentul privind capacitatea de comunicare cu efect terapeutic, aş mai adăuga acum încă două raţiuni ale îndrumării clientului către serviciile psihiatrice:
În primul rând, pierzîndu-şi capacitatea de autoreglare a comportamentului şi funcţiile conştiinţei, orice om devine un pericol pentru viaţa lui şi a semenilor (suicid, automutilări, mutilări, crimă şi alte nenorociri, cu impact nu doar asupra corpului dar şi asupra vieţii sufleteşti).
Apoi deoarece, aşa cum arată studiile din domeniul psihiatriei, tulburările majore ale psihicului sunt însoţite de dereglări în planul biochimiei creierului. Or, restabilirea echilibrului biochimic al creierului (mă refer aici şi la hipotalamus precum şi la alte formaţiuni care nu fac parte propriuzis din alcătuirea scoarţei cerebrale) se realizează astăzi, cu destul succes, prin administrarea medicaţiei psihotrope (neuroleptice, în special, pentru afecţiuni foarte serioase). Psihologul nu prescrie tratament medicamentos, aceasta fiind sarcina medicului psihiatru.