În prealabil postat de cezar_ioan

7. Păcatul nu este, într-adevăr, un concept psihologic. Ci unul duhovnicesc.
Termenul are sens doar în cadrul relaţiei dintre om şi Dumnezeu.
Or, această relaţie nu face parte din domeniul de studiu expres al psihologiei (care e mult mai modest), ci din aria, evident, a Teologiei şi a Bisericii.

În ce priveşte porunca iubirii aproapelui, majoritatea şcolilor şi curentelor psihologice NU o încalcă ci, dimpotrivă, o cultivă. Fie şi indirect.
Cugetă, de voieşti, la consilierea cuplurilor care nu se înţeleg şi vor să divorţeze; la psihoterapia tulburărilor de caracter care implică numerose acte antisociale; la sprijinirea dezvoltării morale; la cultivarea ascultării active ca abilitate a oricărui om; la asertivitate şi empatie (contra agresivităţii şi indiferenţei faţă de aproapele); la psihologia organizaţională care intervine când apar conflicte insolvabile între membrii unei comunităţi constituite în jurul activităţii numite muncă; la consilierul şcolar care are de luptat cu nenumărate acte antisociale; la consilierul din tribunale care îi fereşte pe minori să devină victimele unor părinţi evident iubitori de ei înşişi iar nu de copil; la umanizarea actului medical (adeseori rece şi inuman, de-a dreptul sadic - iar aici intervine psihologia medicală) şi la multe altele....