[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap

Iarta-ma, frate, eu fac abstractie de profesia ta.
Ar fi fost mai elegant sa-mi arati importanta profesiei de psiholog intr-un mod care sa te avantajeze...

Iartă-mă şi tu,
însă nu cred că e folositor şi nici realist să faci abstracţie de profesia mea.
Nu e folositor, întrucât bune sunt, cele ale psihologilor, în multe situaţii de viaţă. Cei care au lucrat în domeniu, ca psi ori ca şi clienţi, pot depune mărturie pe larg. Au şi făcut-o, dealtfel.

Nu există, în miezul lucrurilor (exceptînd agitaţia suprafeţelor sclipicioase ale arţagului şi prostiei mincinoase), confruntare între Biserică şi psihologie.
Ci-i completare, continuă împletire, psihologii avînd, spun iar şi iar şi iarăşi, rolul de slujitori ai Bisericii. Chiar de sunt atei (şi sunt destui), de fapt psihologii asta şi fac (ori înceracă să facă, în marea lor majoritate): slujesc aproapelui, pentru sănătate şi dezvoltare, iar prin aceasta slujesc lui Dumnezeu şi Bisericii Lui.
Mulţi oameni ai Bisericii se folosesc azi de cele ale psihologiei. Inclusiv învăţământul teologic este azi tot mai puternic dispus să folosească (după înţelepciunea creştinească dintotdeauna care ne îndeamnă să luăm aminte de la albină) descoperirile şi practica psi.

Dacă există un ghimpe în relaţia dintre psihologie şi Biserică, eu îl văd aşa:
a) Unii dintre psi nu au ajuns la maturitatea de a înţelege limitele profesiei şi capacităţilor lor; uneori confraţii mei împing lucrurile prea departe, din narcisism profesional ori personal; pur şi simplu minimalizează ori de-a dreptul elimină pe Dumnezeu din ecuaţia vieţii. Şi foarte rău fac ei, pentru ei înşişi şi pentru clienţii lor. Sunt buni de iertat, că nu ştiu ei ce fac de fapt; precum sunt buni şi de mustrat şi de învăţat.
b) Există teorii psi cu oarecare influenţă (la minţile plăpânde şi necoapte) care consideră că omul credincios este un închipuit ale cărui credinţe sunt iraţionale şi atât; măgarii de autori ai acestor teorii explică (după obiceiul măgăresc de a explica totul), reducţionist desigur, că toate cele ale credinţei sunt scorneli omeneşti, afaceri psi în sensul cel mai trivial al cuvântului. Rău fac aceşti măgari, printre care, cândva, m-am numărat şi eu, foarte tânăr fiind şi ambetat de dulci iluzii. M-a lecuit Dumnezeu, Bunul, între timp!
c) Furaţi de puterea unor instrumente cu rol terapeutic (de pildă hipnoza, ca să dau doar un exemplu), unii psi ajung fără voia lor în teritorii foarte umbroase ale vieţii sufleteşti şi, fără ca ei să deţină întreaga putere de a stăpâni fenomenul, riscă deranjamente şi dereglări serioase ale vieţii clientului şi ale propriei vieţi. Unii fac chiar excursii la mama dracului, la cel mai propriu mod - în văzduhuri cu "lumini". Dar nu îşi dau seama ce fac, lipsindu-le cunoaşterea, priceperea, smerenia, prevederea, trezvia. Ghidajului Duhului, în definitiv...
Mare risc e acesta şi tocmai de a ceea, la noi şi în lume, fiecare psi are supervizorul lui, de opinia căruia ţine cont aşa cum preotul ţine cont de cuvântul duhovnicului său. Pentru că fără binecuvântare lucrurile o iau razna, adeseori. Mânjii tineri duc căruţa-n gard.
d) Există şi pericolul ca relaţia psihoterapeutică să fie confundată cu relaţia duhovnicească. E cu totul neadevărat. Relaţiile acestea sunt asemănătoare, cum dealtfel se aseamănă şi cu relaţia dintre părinte şi copil, dintre profesor şi elev etc. Dar aceste relaţii nu sunt identice, ci doar asemănătoare. Creştinii ştiu de ce (sau ar trebui să ştie, să cunoască).
e) În fine, la polul opus, se află credincioşi şi chiar slujitori ai Bisericii care desconsideră (şi chiar critică neîncetat) rolul psihologiei şi al psihologilor în lumea de azi. Motivele sunt asemănătoare cu acela pe care le au psihologii imaturi despre care scriam mai sus. Entuziasm ieftin şi ignoranţă agresivă. Lipsă de discernământ şi de cunoaştere a limitelor şi diferenţelor de nuanţă dintre psihologie şi teologie. Proastă cunoaştere a omului, proastă cunoaştere de sine, mai întâi. Mult rău fac şi aceşti oameni, după opinia mea (şi a celor care practică deja, în lume, psihoterapia ortodoxă), arătîndu-se ei incapabili să îşi înţeleagă şi să îşi respecte limitele, şi purtîndu-se cam ca unul care, când ţi s-au rupt pantofii, te opreşte să mergi la pantofar. Bine ar fi ca oamenii, atunci când nu stăpânesc un domeniu, să întrebe mai întâi, să se informeze cu atenţie, să aibă niţică smerită cugetare iar nu infatuare. Oricine ar fi omul, absolut oricine.

Cât priveşte modul de prezentare al psihologiei, cum spui, aşa încât să mă avantajeze (???), îţi aduc la cunoştinţă că:
1) nu doresc nici un avantaj aici pe forum din faptul că sunt psiholog, nici unul, pe nici un plan;
2) doresc, chiar, de vrei tot adevărul despre ce doresc, doar dezavantaje şi umilinţă din partea semenilor obtuzi şi încrâncenaţi, amărăciuni pe care le folosesc ca tratament în lucrul meu cu mine însumi, cu multele mele neputinţe şi limite;
3) nu pot oferi bogăţia de cunoştinţe pe care am strâns-o, prin voia lui Dumnezeu, celor care nu ascultă de nimeni şi nu preţuiesc decât propriile lor jocuri psihologice dintre tâmple. Şi care îşi închipuie, vai, că sunt binecredincioşi. Iar eu ştiu bine că realitatea omenească e o taină mare... Mă ţin aşadar deoparte, până la limita în care ignoranţa agresivă mă înfurie. Dar mă liniştesc relativ repede, în general nu apune soarele peste mânia (sau mai precis peste mâhnirea, amărăciunea) mea...

Cei care ar fi vrut să nu fie păcăliţi de duhul înşelător al lumii ăsteia (duh care foloseşte din plin roadele psihologiei, prezentînd-o deseori mincinos, distorsionat, spre deserviciul oamenilor - deşi ea e pusă spre folos, de la bun început), m-au avut la dispoziţie.
Sunt ani de când scriu pe forum.
Ar fi fost destul timp şi mii de prilejuri pentru ca acela care era dornic de o lămurire să mă întrebe. Cu onestitate, din nevoie asumată lucid, iar nu din iscodire sau ispitire, cum mulţi (mai exact: multe) au făcut - şi nu le-am răspuns nesimţiţilor. I-aş fi scutit pe mulţi de iluzii, de mistificări, de minciuni puse în cârca psihologiei, de varii denaturări, de farse groteşti ş.a.m.d.
Dar nu aţi făcut-o. Aţi ales dispreţul şi ignobila manifestare a urii viscerale.
Pentru aceasta nici nu am oferit mare lucru. M-am ţinut în oglindă, după ritmul fiecăruia, lăsîndu-vă cu bucuria tristă de a vă autosabota mai departe, în iluzia că nu aveţi nevoie de cunoştinţele, priceperea şi experienţa de viaţă a unui om care cunoaşte destul de bine amărăciunea condiţiei umane sub soare. Precum şi Poarta spre Lumină. Care e Biserica, mai înainte de toate, se-înţelege. De fapt e unica Poartă spre Lumină. Dar pe ea nu intră, să mă iertaţi, cei care dispreţuiesc sufletul omenesc şi care stau călare pe un bălegar de iluzii doar pentru că li s-a spus (iar ei s-au grăbit să şi creadă!), de către prietenii întunericului, că psihologia şi psihologii sunt, în totalitate, dăunători omului şi duşmani ai mântuirii noastre.
Oh, popor credul, popor-copil-de-ţâţă, popor care te nefericeşti din mândrie prostească, popor împietrit din prea multe dulceţuri şi amăgit cu luminiţe roz şi cu dulcegării de peste mări şi ţări, popor căruia ţi se usucă holdele pe câmpuri, popor căruia îţi mor pruncii nenăscuţi în burta mamelor, popor îmbătat la amiază, popor plimbăreţ şi guraliv, popor drogat cu circul fotbalului şi al manelelor multe, popor care ţi-ai uitat tradiţiile şi zarea, popor care îţi omori înţelepţii, popor care nu îţi creşti puieţii de aur ci ţi-i chinuieşti şi ţi-i vinzi pe nimica, popor făcut şi contrafăcut de cine te-a vrut, popor furat şi batjocorit şi care-ai învăţat pe de rost că locul tău în istorie e la coşul de gunoi al naţiunilor, iar locul tău în Împărăţie e în ghena gheenei.
O, poporul meu din care am deprins rostirea adevărului şi-a minciunii, popor în care-am învăţat iubirea şi ura, popor în care m-am întors la Dumnezeu - poporul meu, până când te vei silui singur? Până când vei fi miştocar şi tâmpit? Gură-cască smintit?
Până când vei scuipa seminţe de bostan şi floarea-soarelui prin mahalaua existenţei pe care o numeşti, minţind şi îngropîndu-te singur de viu, Viaţă?
Viaţa trece şi prin mahalaua noastră, poporul meu, dar nu se opreşte aici.
Ea trece, ca un nor luminos, spre alte zări. Ori ca un tren accelerat, o clipă, prin halta noastră de obiceiuri tâmpite, adunate prin vremi. Dar nu poposeşte prea mult!
Noi, doar, rămânem prin gări tot sordide, pline de gunoaie, de muşte, de cutii de bere şi prezervative, bolnavi ai uitării de sine, despicaţi pe mijlocul inimii şi între cap şi piept, de barda minciunii şi a deznădejdii.

Popor care atât de mult iubeşti moartea încât o numeşti Viaţă: până când vei risipi?
Poporul meu, nu trebuia să vin eu, un oarecare păcătos nevrednic, să te chem pe nume (rosti-ţi-aş mustul dulce-al numelui, în veci!)!

S-ar fi cuvenit să îţi asculţi bătrânii, înţelepţii şi preoţii lui Hristos - mai înainte de toate.

Ascultă-i, măcar, de acum mai departe! AMIN+