A treia pricină a durerii și a pocăinței celei nesfîrșite este aceasta: nici un om, drept sau păcătos, nu este cu putință să rămînă fără de păcat și slobod de el, pînă la moarte. Căci cine se poate lăuda că are inimă curată? Sau cine va cuteza să zică că este curat de păcate? (Pilde 20, 9). Că, în fiecare zi și în fiecare ceas, toți oamenii păcătuim, cînd cu lucrul, cînd cu cuvîntul, cînd cu gîndurile rele, hulitoare și urîte, întărîtînd pe Dumnezeu. Prin urmare, toți sîntem datori să avem durere în inimă și să ne pocăim în fiecare zi pentru păcatele noastre și să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele dinainte, ci și pentru cele de acum și din fiecare zi. Pentru aceasta și Avva Isaac, întărind acestea, zice: „Iar înțelesul capitolului acestuia este să cunoaștem noi în tot ceasul că în aceste douăzeci și patru de ore ale nopții și ale zilei avem nevoie de pocăință” (Cuvîntul 50)[10].
Deci, frate, dacă ai această durere lucrătoare în inimă, după cum am zis mai înainte, să știi că ea va pricinui în sufletul tău multe bunătăți. Îți va aduna mintea în inimă, nelăsînd-o să-și aducă aminte de dulcețile păcatelor. Căci, din fire, în care parte a trupului se simte durerea, acolo aleargă și mintea. Iar această durere va face ca inima ta să verse otrava și undița păcatului ce a băut-o; o va înmuia și o va smeri și, puțin cîte puțin, o va slobozi de patimi și de înclinările spre păcat. [...]
Această durere a inimii te va face să schimbi și bucatele, și băuturile, și hainele, și somnul și toată petrecerea ce o aveai înainte de a păcătui. Așa se cuvine să viețuiască cei ce se pocăiesc, adică în smerenie, în plîns, în rugăciune și în sărăcie. Întîi, că bolnavii nu duc aceeași viață ca și cei sănătoși, după cum zice Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav să ducă aceeași viață după cum o duc cei sănătoși. Că alta este petrecerea bolnavului și alta a celui sănătos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se află rău cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fără de trup și mărturisindu-se și arătîndu-și neputința cu fățărnicie, lasă să se nască și să se facă patima cumplită și să alunece spre mare greutate. Ci înțelepțește-te și cunoaște-te pe tine!” Și iarăși: „Iar făgăduința noastră cere pocăință, dar faptele nu arată nici o osteneală. Căci avem aceeași petrecere a vieții ca și mai înainte de păcat. Veselia este aceeași, haina la fel, mîncăm la masă cu îndestulare, somnul - lung și dezlegat în sațiu, iar îndeletniciri și griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grijă. Și numai numele pocăinței îl scriem deasupra, neroditor și nelucrător.”
În al doilea rînd, cei ce sînt sub canon pentru păcat de moarte, nu se cuvine să se bucure și să aibă aceeași petrecere și viață ușoară ca și ceilalți oameni, care nu sînt sub canon, după cum zice Proorocul Osea: Nu te bucura, Israile, și nu sălta de bucurie ca păgînul, că ai desfrînat de la Dumnezeul tău (Osea 9, 1). La fel zice și Sfîntul Ioan Scărarul: „Alta este înfrînarea ce se potrivește celor nevinovați și alta a celor vinovați. Cei dintîi au ca semn mișcarea trupului, cei de al doilea, lupta pînă la moarte și pînă la sfîrșit împotriva lui, cu neîmpăcare și fără îndurare” (Cuvîntul 14). Și, în cele din urmă această durere te va face pe tine să fii monah, sau cel puțin să petreci viață monahicească fiind în lume.
Iar această durere și mîhnire nu este așa de amară încît să aducă deznădejde. (Că mîhnirea care aduce deznădejde se cuvine să o lepădăm, căci este de la cel viclean. Ci este dulce și făcătoare de veselie duhovnicească, căci este amestecată cu nădejdea mîntuirii, cu umilința cea prea-dulce, cu lacrimile și cu ușurarea conștiinței). [...]
Acum învață și cum se cuvine să sădești în inima ta pomii cei domestici și aducători de roade, în locul celor sălbatici de mai înainte. Adică, în loc de răutăți să sădești faptele cele bune; în loc de mîndrie, smerenie; în loc de lăcomia pîntecelui, înfrînarea; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime, blîndețea; în loc de patimile cele trupești, fecioria și întreaga înțelepciune; în loc de nedreptate și răpire, dreptatea și darea din cele ale tale; în loc de zavistie și urîciune, dragostea de frați; și în loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea și păzirea acestora. Căci nu este de ajuns frate, spre cîștigarea pocăinței celei adevărate și pentru mîntuirea ta, să scoți din inima ta numai rădăcinile păcatului și apoi să lași locul liber, ci trebuie să sădești în inima ta sadurile și pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăși în ea mărăcinii și pomii cei sălbatici, adică păcatele și patimile. Pentru aceea te sfătuiește pe tine Sfîntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, să fugi de cele rele și să faci cele bune. Ferește-te de rău și fă binele (Psalmi 33, 13)[11].
|