A doua pricină pentru care durerea inimii și pocăința se cuvin să fie neîncetate este că fiecare păcat e o rană. Și, deși rana s-ar tămădui, însă semnul și cicatricea rămîn în suflet și nu se pot șterge desăvîrșit în viața aceasta, după cum zic cei mai mulți (ca să nu zic toți) Teologii. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrînat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat și curat prin pocăință ca și mai înainte de săvîrșirea acestor păcate. De aceea, de cîte ori și-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale și ar vedea semnele și urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputință să nu se mîhnească pentru ele, să nu plîngă și să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele și cicatricele tuturor păcatelor rămîn în suflet neșterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupești. Pentru aceasta, și marele Vasile, în cuvîntul său pentru feciorie, zice că pocăința poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce și-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plîns în toată viața lor. „Că pocăința iartă păcatele, dar pe cea stricată neputînd s-o facă ca și pe cea nestricată, în toată viața ei ea se tînguiește. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Și cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceața și cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecînd în trupul și în sufletul lui semnele stricăciunii?” Iar la sfîrșitul cuvîntului pentru pocăință zice: „Este vindecare și după rană, dar rămîne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine și lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că așa credem că vine (tămăduirea).” Încă și Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Și întinăciunile păcatelor rămîn în trup. Căci - după cum rana mergînd înainte în trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea însă rămîne - așa și păcatul rănește și trupul și sufletul, și rămîn semnele cuielor în toate.” Și Sfîntul Isidor Pelusiotul tot așa mărturisește, zicînd: „Pentru că ai auzit că s-a dat pocăință, nu merge fără frică spre a păcătui, ca și cum negreșit te vei vindeca. Ci să știi că, în primul rînd, mulți nici de pocăință n-au mai avut vreme, luînd pedeapsă chiar în greșeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăință. Pentru că și de durere este trebuință, și de postire, și de priveghere, și de milostenie, și de rugăciune și de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai înainte.”
Altă pricină din care se cuvine să înțelegi că, măcar de s-ar vindeca, totuși cicatricea arată rana. Căci nu este la fel trupul întreg și trupul tămăduit, nici haina care nu este ruptă și haina ruptă, cu toate că s-ar putea ca, cu oarecare meșteșug, să fie făcută ca să nu se observe cu ușurință.
Iar tămăduire prin cicatrice se înțelege închiderea rănii, pe care și Dumnezeu făgăduiește să o facă, zicînd prin Ieremia: Iată, îi aduc ei închegare și tămăduire (Ieremia 33, 6). Iar marele Atanasie zice; „Cel ce se pocăiește încetează de a păcătui, dar are cicatricele rănilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Dumnezeu, cînd va șterge păcatele, nu lasă nici cicatrice și nici urmă nu îngăduie să rămînă, ci împreună cu sănătatea dăruiește și frumusețea” (Cuvînt pentru pocăință). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu și nu pentru pocăința păcătosului, căci pocăința nu poate de la sine să facă aceasta. Și tot acolo zice, ca și cum ar tîlcui pe cea zisă: „Nu că de la sine pocăința poate să șteargă păcatul, ci fiindcă pocăința se amestecă cu negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu și cu nemărginita Lui bunătate.” Pentru aceasta, și dumnezeiescul Ioan Pustnicul în canonul al 19-lea zice: „Copilul, stricîndu-se de cineva, să nu vină la preoție. Căci, deși acela n-a păcătuit, pentru vîrsta cea nedesăvîrșită, dar vasul lui s-a spart și s-a făcut netrebnic de sfințita lucrare.” Aceasta și Dumnezeu voiește să o arate prin cuvîntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: Fecioara lui Israil a greșit, și nu este cine să o ridice pe ea (Amos 5, 2). Iar în Pateric citim că marele Macarie totdeauna se mîhnea și plîngea, căci cînd era copil mic furase niște castraveți dintr-o grădină.
|