[fallen]

Lasand gluma la o parte, de multe ori ajungem sa suferim in urma interactiunilor mai mult sau mai putin placute pe care le avem unii cu altii. Uneori, atunci cand puterile noastre de adaptare sunt depasite, loviturile, durerea, socurile ( = traumatisme bruste, puternice, neasteptate) sau stresurile repetate, continui, ne pot face sa iesim din joc, sa simtim ca nu mai putem continua asa. Daca e drept sau nu e drept ce ni se intampla, daca suntem jigniti pe buna dreptate sau suntem victime ale unei rautati gratuite, asta e discutabil. Iarasi, daca e corect ca pentru greselile si neputintele noastre sa fim umiliti si loviti, pedepiti de catre semenii nostri, iar e discutabil, dar asta tine de pana la urma de sistemul de valori molare ale fiecaruia ( mai mult de ale agresorului, decat de ale "victimei"). Un lucru e cert: orice medicament am incerca sa luam ca sa atenueze durerea acestor lovituri, pe moment cel putin pare inutil. Putem incerca sa o stingem/atenuam cu diverse substante : tutun, alcool, mancare (zahar), si eventual pastile, insa rezultatele sunt aproximative. De multe ori durerea nu vine singura, pentru ca nu vine doar din mandrie (vai, eu am facut bine si am fost jignit, criticat , umilit pe nedrept) ci e insotita si de teama :daca nu am facut bine, daca nu sunt competitiv, si nu ma voi mai descurca in viitor sa-mi castig existenta; daca ma vor/va parasi toti prietenii, sotul/sotia etc, nu ma mai iubeste, voi ramane singur/a, etc. O sa ziceti, pe bune dreptate, de ce nu ai incredere in Dumnezeu ca nu te va lasa ? De acord, asa ar trebui sa se intample. Insa oricata credinta am avea, Dumnezeu nu ne va feri (si nici nu ar putea, pentru ca toti sunt copiii Lui si beneficiaza de aceeasi libertate de alegere) de rautatile si atacurile celorlalti oameni, mai ales ale celor rau intentionati, egoisti, mandri, etc. Ca isi vor primi candva rasplata cuvenita pentru purtarea lor, si asta e posibil, dar atunci cand e vorba de persoane dragi, apropiate, la care am tinut candva, poate ar trebui sa ne rugam sa le fie iertate toate greselile, insa atata timp cat ei ne ataca si ne agreseaza continu, asta ne face sa ne indepartam din ce in ce mai mult de aceste intentii bune, si mai lesne ne e sa uram si sa dorim raul, decat sa iubim si sa iertam, mai ales atata vreme cat se poate spune, aproape, ca locuim cu dracul in casa si suntem permanent ispititi sa facem rele.

Poate imi scapa acum "mecanismul" exact, insa eu zic ca depresia nu vine neaparat din mandrie, cat mai degraba (si) din deznadejde. Acum insa a nu se confunda depresia (cand nu mai poti sa faci nimic, nici sa speri, nici sa te rogi, nici sa crezi) cu durerea, tristetea (pentru o anume situatie, persoana, chiar si propria); poti sa te intristezi, sa suferi si sa plangi, pentru propriile greseli si pacate (si consecintele lor nefaste), sau pentru rautatile altora facute asupra ta sau celorlalti, fara insa a deznadajdui si a huli chiar impotriva sortii si a lui Dumnezeu. Oricat ai fii de credincios, asta nu te va scuti de suferinte, boli si necazuri, pentru ca asa e natura firii, pana la urma (dpdv teologic, odata cu pacatul primordial, am pierdut sansa nemuririi si a sanatatii depline si a lipsei de griji; iar datorita liberului arbitru, oamenii sunt liberi si pot, au optiunea, sa isi faca rau unii altora, intodeauna vor exista Caini si Abeli ).