[cezar_ioan]

În prealabil postat de cezar_ioan

Mii şi mii de cărţi, tratate, articole, mii şi mii de oameni dedicaţi acestui domeniu (psihologia învăţării, psihologia gândirii, psihologia memoriei, psihologia dezvoltării), mii de ani de experienţă practică, de reflecţie, de căutări, de ipoteze, de soluţii parţiale - toate acestea există, sunt reale şi aşteaptă ca un om, Cătălin din Braşov, dealtfel ca oricare alt om de pe Terra, să le acorde o cât de mică atenţie. Spre însăşi îmbogăţirea bazei lui de cunoştinţe, spre lărgirea comprehensiunii, a cunoaşterii - nu spre altceva.
Gândeşte-te, dacă argumentul meu nu te poate deschide, câţi sfinţi şi cuvioşi au deţinut cunoştinţe precise despre ... cunoştinţe. Nu erau nişte suflete goale închise în ignoranţă, ci mari spirite, făclii aprinse ale Duhului, cărţi vii.
Ei bine, mulţi dintre aceştia s-au frământat să cunoască mintea şi sufletul, stihiile omului, componenţa şi funcţionarea, aşa cum mulţi s-au frământat să cunoască trupul, legile lui, creşterea, boala, sănătatea etc. Şi Domnul i-a răsplătit pentru efortul lor.
Crezi că Sfântul Isaac Sirul, de pildă, nu ar înţelege ce spun eu despre cunoştinţe, ca fapt subiectiv, conţinut al sufletului omenesc, pe care le deosebesc de literele dintr-o carte, fie ea şi ziditoarea carte de catehism?
Crezi că Sfântul Maxim Mărturisitorul ar reduce viaţa spiritului omenesc la câteva însemnări pe-o hârtie, fără a trece dincolo de literă, în duh? Căci asta şi sunt cunoştinţele: duh! Făr de care nici nu am fi după chipul lui Dumnezeu. Iar nu semne goale, pe care dealtfel Mântuitorul le-a ridiculizat odată pentru totdeauna când a scris ceva pe nisip...
Cum nu te cutremuri când citeşti unele ca acelea notate, despre minte, atât în Scriptură cât şi de către sfinţii pomeniţi precum şi de către alţi oameni dumnezeieşti precum Vasile Cel Mare, Grigorie Palama, Ioan Damaschin şi mulţi alţii?

Cunoştinţele (care alcătuiesc dreapta credinţă, ortodoxă) sunt o componentă a sufletului creştinului, duh prezent simultan în toţi credincioşii: idei (de credinţă), înţelesuri complexe (ale dreptei credinţe), teorii (din universul dreptei credinţe), valori (creştine), convingeri (creştine), scopuri (întru mântuire) etc.
Ele nu sunt simple litere negre pe o coală albă, pe care să le credem noi, de dragul miopiei şi al lenei, ca fiind cunoştinţe dintr-o carte. În cărţi nu există cunoştinţe!!! Acolo, în carte, e doar stimulul, semnul, designantul, semnificantul.
Când omul întâlneşte semnul/semnificantul (prin intermediul simţurilor şi prin zvâcurile memoriei), el începe, în funcţie de întreaga lui structură de personalitate (procese perceptive, reprezentări, gândire, memorie, imaginaţie, limbaj, caracter, temperament, inteligenţă etc., etc., etc.) să producă (DA!) informaţii, înţelesuri, sensuri - unele dintre ele fiind tocmai cunoştinţele despre care vorbesc aici (altele sunt doar imagini trecătoare, momentane, care pier din câmpul procesărilor semantice, avînd un rol al lor, însă efemer).

Fă, te rog, deosebirea dintre semnificant şi semnificat!
În cărţi, oricare ar fi, nu sunt cunoştinţe, ci doar semne! Indicatoare, degete îndreptate spre sufletul cititorului, care îl ajută să elaboreze anumite înţelesuri (precum şcolarul care a descoperit, teribil lucru, uimitor pentru el, că semnul a înseamnă a, prima literă din alfabet, care intră în alcătuirea cuvintelor avion şi mama etc.), încorporate treptat în concepte, categorii, scopuri, teorii etc. - într-un cuvânt: în cunoştinţe.
Semnele dintr-o carte, de pildă din Sfânta Scriptură, sunt doar stimuli pentru persoana ta sau a mea, sau a oricărui cititor. Intrînd în relaţie cu aceste semne, omul poate construi informaţii despre semnificatul acestor semne/semnificante. Aceste informaţii, conţinuturi ale minţii lui, ale sufletului lui, poartă numele de cunoştinţe.
De exemplu, întâlnind în Sfânta Scriptură succesiunea următoare de semne: Iisus Hristos,
eu cititorul, ca dealtfel orice om capabil să citească, pot construi un univers, treptat, de date/informaţii etc. despre ceea ce semnifică acest semnificant - Iisus Hristos, adică despre Cel semnificat aici prin succesiunea de litere.
Astfel, succesiv, prin mii şi mi de experienţe de comunicare, omul ajunge să construiască cunoştinţe în legătură cu Mântuitorul, îmbogăţindu-şi sufletul, iniţial gol de cunoştinţele drepte credinţe. Care, repet, nu se află în cărţi ca şi cunoştinţe gata confecţionate, ci numai ca semne, propuneri, porţi spre universul cunoştinţelor, univers pe care şi-l construieşte fiecare, prin harul Domnului.

Tocmai din acest motiv, deşi textul e unul singur, de pildă Evrei 1,1, sunt mii şi mii şi milioane de cunoştinţe create în oameni (câte pălării atâtea cunoştinţe), care sunt construite de şi în sufletul fiecărui cititor în întâlnirea cu unul şi acelaşi text.

Cum însă, în virtutea acestei uriaşe diversităţi de re-prezentare a textului în subiectivitatea omului, ne mai şi înţelegem între noi, mai cădem şi de acord asupra unor termeni ori chiar semnificaţii/concepţii/teorii, asta e deja poveste mare, pe care, dacă doreşti, o poţi cerceta studiind psihologia limbajului, semiotica şi multe alte domenii conexe. Precum şi cugetînd la asta, rugîndu-te, chiar...

Eu unul cred că numai Duhul Sfânt face posibilă această comunicare comprehensibilă între fiinţe atât de diferite înlăuntrul lumii subiective a fiecăruia.
Ca şi la Cincizecime, când s-a petrecut acel uimitor fenomen lingvistic pe care, de fapt, eu nu îl văd cu nimic diferit în esenţa lui de ceea ce se întâmplă chiar acum: tu, cititor al textului meu aici, acum, înţelegi (semnifici şi resemnifici, interpretînd) literele şi cuvintele şi propoziţiile tastate de mine aici.
Acolo a fost, să zic aşa, o mega-jucare în scenă a ceea ce se face dintotdeauna între oameni: comunicare/înţelegere reciprocă, în ciuda unor universuri subiective cu totul unice şi originale, aşa cum erau participanţii la prima manifestare în chip văzut a Bisericii, întemeiate de Hristos prin Jertfă, pe Cruce.
Comunicare posibilă numai prin Duhul Sfânt, Duhul comuniunii între oamenii distincţi, dovadă a Iubirii.
S-a demonstrat clar atunci, acolo, ca să avem dovadă incontestabilă despre puterea Duhului în şi între oameni.

Restu-i duh de dezbinare. Întunecare.

Cartea, ca ansamblu de semne (sub forma literelor, cuvintelor, propoziţiilor, frazelor şi a altor structuri de organizare a semnelor), constituie un mijloc de comunicare. Un "truc", o găselniţă strălucită astfel încât o persoană care nu se află în contact direct cu o altă persoană, să poată comunica, totuşi, prin intermediul cărţii.
Scrisul, de mână sau de tipar, aşa cum întâlnim într-o carte, joacă rolul acestui intermediar făcînd posibilă comunicarea dintre persoanele care nu se află în relaţie directă, interpersonală.
Omenirea posedă aşadar un vast sistem de semne care sunt coduri pentru comunicare. Condiţia pentru a comunica prin astfel de semne este să le cunoaştem "cheia", semnificaţia. Dacă nu ştiu ce înseamnă a, sau, de pildă, aleph în ebraică, nu am cum să comunic cu un semen de-al meu care scrie către mine a sau aleph. Nu văd decât o structură figurativă, mai simplă şi nu prea frumoasă în cazul lui a, mai complexă şi mai armonioasă în cazul lui aleph (după cum şi Designatul desemnat prin aleph e cu mult mai complex şi mai armonios...:)

Semn după semn, cuvânt după cuvânt, receptorul unui text începe să elaboreze înţelesuri, ajungînd, astfel, chiar la cunoştinţe (idei, teorii etc.) Lectura unui text este o activitate, avînd nu doar motiv şi scop ci, subliniez, un caracter esenţial activ, constructiv, implicînd o mare parte din subiectivitatea cititorului (adică punînd în mişcare, în procesare, stihiile sufletului). Elaborarea de înţelesuri este cum îi spune şi numele latinesc: o muncă, un travaliu, o transpirare (din latinescul "laboro-laborare", parcă).

Dar cine şi de ce comunică în acest fel?
O persoană care deţine cunoştinţe comunică prin semnele textului cunoştinţele respective, cu speranţa că un alt om, care nu se află de faţă, va decripta semnele grafice şi va construi şi el cunoştinţe, dacă se poate aflate în relaţie de izomorfism, cel puţin, cu propriile cunoştinţe ale emiţătorului. (Acum, e cu totul altă poveste dacă acele cunoştinţe sunt în corespondenţă cu realitatea sau sunt false, integrale sau parţiale etc.)

Un om luminat de Duhul lui Hristos, să spunem Apostolul Matei, deţine un univers de cunoştinţe în legătură cu Persoana Mântuitorului şi cu întâmplările din timpul vieţii Lui pământene. Cum va face oare să ni le transmită şi nouă pentru ca, la rândul nostru, să căpătăm şi noi cunoştinţele dreptei credinţe?
Aşa cum ştim, a făcut-o prin scris. A făcut apel la o serie de semne (litere, cuvinte, varii construcţii ale limbajului scris, reguli gramaticale etc.) şi astfel, prin ceea ce a rezultat - textul Evangheliei după Matei, a făcut posibil ca şi noi, citind şi decriptînd textul, să dobândim cunoştinţele dreptei credinţe.

Când spun "să dobândim", nu mă refer la un proces pasiv, cum ar crede careva care consideră că în cartea lui Matei ar fi gata prezente cunoştinţele respective, ci la un proces activ, acela la care participăm cu toată fiinţa noastră când, pornind de la textul scris de Sfântul Apostol elaborăm cunoştinţele personale ale dreptei credinţe.

Similar, dealtfel, a procedat Însuşi Dumnezeu cu tablele lui Moise, precum şi Îngerul, când a scris textul sfintei rugăciuni "Cuvine-se cu adevărat..." Dumnezeirea nu ne-a oferit cunoştinţe de-a gata, ci, din Cunoştinţa Sa, Dumnezeu ne-a propus să ne formăm şi noi cunoştinţe, iar pentru aceasta a folosit ca mijlocitor pe Moise şi semnele cărora noi oamenii le construisem deja, prin convenţie, un anumit sens - cel al limbii respective (ebraică, respectiv greacă).
Îngerul, însă, a scris personal în piatră, folosind tot semne, comprehensibile omeneşte.