In anul de la facerea lumii 6822, iar de la Hristos 1314, în zilele Sfîntului Petru, mitropolitul Kievului și a toată Rusia, domnea în Iaroslav binecredinciosul domn David Teodorovici. Iar Prohor, episcopul Rostovului și al Iaroslavului, care de alții era numit Trifon, cercetîndu-și păstoria sa, s-a dus și în mănăstirea Cuviosului Chirii Bieloezerski și de acolo a plecat cu luntrea pe apă în josul rîului Șecsna, care curge în Volga. Și călătorind pe rîul Volga, s-a îndreptat spre cetatea Iaroslav. Iar cînd era aproape la șase stadii de Iaroslav, înserîndu-se, s-a oprit pentru înnoptare la malul cel de sub deal, în partea aceea în care este cetatea și, suindu-se în deal, și-a întins cortul.
Și era oprirea lui în dreptul acelui loc unde, în cealaltă parte de Volga, este o pădure mare și un pîrîu ce se numește Tolga, care se varsă în Volga. Și rămînînd episcopul noaptea acolo, s-a deșteptat la miezul nopții și a văzut lumină în cortul său. Deci, sculîndu-se în grabă și ieșind din cort, a văzut pe toți ce erau cu dînsul dormind - preoți, clerici, slugi și păzitori -, iar lumina cea mare strălucea partea aceea. Și întorcîndu-se el spre rîu, a văzut de cealaltă parte a rîului un stîlp de foc prealuminos, strălucind negrăit, și un pod peste Volga pînă la stîlpul acela; deci se mira episcopul cu spaimă de vedenia aceea. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu, și-a luat toiagul lui cel arhieresc, a ieșit din cort și a mers la rîu, nedeșteptînd pe nimeni. Deci, suindu-se pe podul cel văzut, mergea pe apă ca pe lemn; căci niciodată nu a fost pod acolo, ci prin dumnezeiasca poruncă i se închegase lui apa și se făcuse ca un pod sub picioarele lui. Apoi, trecînd în partea cealaltă și apropiindu-se de stîlp, a văzut chipul Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ținînd în brațe pe Domnul nostru Iisus Hristos, stînd nu pe lemn, ci în văzduh, la înălțime de la pămînt mai mult de cinci coți, cît să nu o ajungă omul cu mîinile. Și a început episcopul a se ruga cu căldură, închinîndu-se la chipul acela și curgîndu-i lacrimi din ochi; și, rugîndu-se din destul, s-a întors înapoi, uitîndu-și toiagul în locul în care se rugase. Deci, trecînd iarăși podul cel văzut peste rîu, a intrat în cortul său, toți dormind și neștiind nimeni de umblarea sa peste rîul Volga, și s-a odihnit pînă dimineață.
Apoi, făcîndu-se ziuă și toți sculîndu-se din somn, au cîntat Utrenia după obicei. Și cînd era vremea ca episcopul să meargă în luntre, slugile au început a căuta toiagul arhieresc, dar nu l-au găsit și au spus arhiereului că aseară puseseră toiagul în cort și nu se știe ce s-a făcut. Atunci arhiereul, aducîndu-și aminte că uitase toiagul de cealaltă parte a rîului și înțelegînd că Dumnezeu voiește ca minunea aceea să vină la arătare, a arătat cu degetul peste Volga, căci nu putea de lacrimi să grăiască ceva cu limba. Apoi, abia grăind, le-a spus pe rînd ce a văzut și cum a trecut peste Volga; și le-a poruncit să treacă rîul Volga și să ia toiagul din locul ce le-a arătat lor cu degetul.
Și trecînd slugile rîul Volga, au căutat toiagul arhieresc și au aflat în pădure icoana aceea a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, stînd acum nu în văzduh, ci pe pămînt între copaci, și aproape de ea era toiagul arhieresc. Deci, închinîndu-se icoanei, au luat toiagul și s-au întors la arhiereu, spunîndu-i de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci arhiereul, lăsînd calea ce ducea spre cetate, a trecut rîul Volga cu toți oamenii ce erau cu dînsul și, văzînd chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cunoscut că este acela pe care l-a văzut noaptea în văzduh, luminat de stîlpul cel de foc și, căzînd, a început a se închina cu osîrdie, vărsînd rugăciuni fierbinți cu lacrimi și sărutînd-o cu dragoste, bucurîndu-se și veselindu-se cu duhul. Și se bucurau și cei ce erau cu dînsul și vărsau lacrimi de bucurie, și făceau multe închinăciuni și rugăciuni.
Și s-a făcut acea minunată arătare a chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în opt zile ale lunii august, în care se cinstește pomenirea Sfîntului Emilian, episcopul Cizicului. Și a început episcopul în același ceas a tăia pădurea cu mîinile sale, curățind locul acela, și a pregătit lemne de biserică. Același lucru l-au făcut toți cu osîrdie și au croit în aceeași zi o biserică mică pe care au și întemeiat-o pînă la amiază. Despre acest lucru s-au înștiințat toți din cetatea Iaroslavului și mulțime multă de oameni a alergat la episcop în acel loc: clerici și mireni, bătrîni și tineri, bogați și săraci, sănătoși și neputincioși, care, văzînd icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, negrăit s-au bucurat și se închinau la ea cu osîrdie, ajutînd la lucrul ce se făcea, tăind lemne și ajutînd meșterilor.
Deci săvîrșindu-se acea mică biserică, episcopul a sfințit-o în aceeași zi spre seară, ducînd în ea acel chip făcător de minuni. Și slujind în ea, a numit-o în numele cinstitei Intrări în biserică a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, iar prăznuirea arătării icoanei a așezat a se săvîrși în opt zile ale lunii august. Și cîți din popor erau bolnavi atunci, toți au luat tămăduire cu darul Preacuratei Fecioare, Maica lui Dumnezeu. Iar arhiereul a poruncit ca lîngă această biserică să fie mănăstire și a numit egumenul în aceeași zi. De atunci s-a așezat acolo un locaș, întîi mic, iar după o vreme, mai mare și ales. Acel locaș este și pînă acum, păzit fiind de Dumnezeu. El se numește Tolgsca, de la rîul Tolga, care se varsă acolo în Volga.
Iar din ziua arătării acelei icoane făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au început multe minuni a se săvîrșii, dintre care cele mai alese sunt acestea:
In anul 6900 - adică 1392 de la nașterea lui Hristos -, în ziua de 16 septembrie, pe vremea egumenului Ghermano, cîntînd frații în biserică Utrenia, la a noua pesnă, cînd preotul a zis: “Pe Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii, întru cîntări cinstindu-o, să o mărim”, îndată din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a curs mir din mîna dreaptă și a umplut biserica de mare și bună mireasmă. Deci toți privind acea minune cu mirare și cu spaimă, au proslăvit pe Dumnezeu și pe Preacurata Lui Maică. Iar după Utrenie au cîntat paraclisul și după ce l-au sfîrșit, au cîntat: “Stăpînă, primește rugăciunea robilor”¦”. Atunci, de la Pruncul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, din piciorul Lui cel stîng a curs mir; astfel că din acea icoană se vedeau curgînd două izvoare de mir, unul din mîna dreaptă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și altul din piciorul stîng al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar egumenul și frații, văzînd acestea, se veseleau cu duhul de acea preaslăvită minune și cu lacrimi cădeau la preacurata icoană, primind binecuvîntare din acel sfînt mir pe frunțile lor. Acel mir era dătător de tămăduiri, căci cîți se ungeau cu el, fiind cuprinși de orice neputință, îndată cîștigau sănătate.
După aceea, trecînd cîtăva vreme, un bărbat dregător cu numele Nichita, din Moscova, dinspre părțile Iezerului Alb, a fost trimis de stăpînitor în cetatea Iaroslav. Și venind el cu femeia și cu oamenii săi, a șezut în luntre, ca să călătorească pe apa rîului în sus. Iar acel Nichita avea un fiu născut, copil mic, care nu avea decît patru ani de la naștere. Acel prunc îmbolnăvindu-se pe cale, a murit și l-au adus mort la mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Tolga, vrînd să-l îngroape acolo. Deci tatăl și mama copilului plîngeau în fața icoanei cea făcătoare de minuni a Maicii Domnului și se tînguiau nemîngîiați, căci nu mai aveau alt fiu. Și îngrijind ei trupul mortului, au pregătit groapa și cele de îngropare, de la întîiul ceas pînă la al nouălea. Și cîntîndu-se rugăciunea și obișnuita rînduială deasupra gropii, a înviat pruncul cel mort și a vorbit. Atunci toți s-au înspăimîntat și s-au bucurat, dar mai ales părinții s-au umplut de mare bucurie, deoarece și-au luat copilul viu și sănătos; și au dat mulțumire lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui.
Iar după cîțiva ani, cu îngăduința lui Dumnezeu, s-a întîmplat un foc mare în mănăstire și văpaia a cuprins repede întreaga biserică, încît frații nu au putut să deschidă ușile bisericii și să scoată cîte ceva de acolo. Deci biserica a ars cu toate lucrurile ce erau în ea și toți credeau că a ars și icoana cea făcătoare de minuni într-însa și se întristau pentru aceasta foarte. Insă după acel foc au găsit acea sfîntă icoană afară din biserică, în dumbravă, stînd întreagă pe un copac, strălucită cu lumină, fiind scoasă din foc nu de mîini omenești, ci de mîini îngerești.
Deci iarăși au luat-o cu bucurie și îndată au zidit o biserică mai frumoasă decît cea dintîi, înfrumusețînd-o cu toate podoabele, încît acum se vede biserică și mănăstire zidită din piatră aleasă. Iar darul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu nu încetează și acum a face minuni, curgînd ca din izvor din sfînta icoană, dînd tămăduiri la toate neputințele și izgonind duhurile viclene din oameni.
Despre acele minuni se scrie pe larg în locașul acela, iar noi, din cele multe, am pomenit puține, pentru că nu ne ajunge vremea ca să proslăvim pe Dumnezeu, pe Preasfînta Fecioară Maria care L-a născut pe Hristos, și să cinstim cu binecuvîntată închinăciune preacinstita ei icoană, pe care toate neamurile creștine sunt datoare să o cinstească, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.