[heaven]

În prealabil postat de cezar_ioan

Mi s-a întâmplat şi mie să depun efort pentru a tempera o doamnă, foarte educată, cultă, cu CV şi dosar beton, mare iubitoare de copii etc. De ce? Simplu: n-aş fi văzut un pui de struţ pe mâna ei, darmite un copil... Dar nu-şi dădea seama, în adânca ei patimă inconştient purtată, că un copil trebuie iubit şi slujit, iar nu posedat pentru a da bine la imaginea personală ori din alte motive regretabile, care ţin de marea noastră trufie... Mulţi vor să înfieze copii ca să-şi cultive o dată în plus diverse boli sufleteşti, nenorocind şi pe micuţi.
Toţi credem că suntem pregătiţi să fim mame şi taţi. În realitate nu prea e pregătit nimeni decât să transfere nenorocirile pe care le-a trăit din partea părinţilor lor la următoarea generaţie de victime. Abuzuri de tot felul, de te cruceşti atunci când începi să pricepi. Iar pentru a pricepe trebe nişte ore, multe ore de experienţe grele, sub conducerea unui meşter, ca să sesizezi ce e-n tine adunat ca urmare a maltratării tale de către părinţi incalificabil de dăunători. Deşi par lux, dacă judeci după aparenţe...

V-aţi gândit vreodată serios cum e să fii cu adevărat părinte? Cum e să fiţi dvs. personal...
Cam ce procent dintre părinţi credeţi că întrunesc în mod real condiţiile pentru a fi "un părinte bun"?

Probabil că părintele a folosit argumentul cu păcatul, în disperare de cauză... Ştiu şi eu?
Relaţia duhovnicească e (cel puţin) ca în psihoterapie: musai să nu transpire, altminteri încep încurcăturile.
Cine ştie ce voia de fapt duhovnicul şi de ce o fi spus ce-a spus, dacă a spus...
Şi rău îmi pare că doamna "foarte credincioasă", în marea ei credincioşie nu a avut nimic mai bun de făcut decât să-şi bârfească duhovnicul.

Nu vă supăraţi pe mine, dar am văzut atâtea situaţii de viaţă şocante, legate de creşterea şi educarea copiilor, încât, spun pentru a nu ştiu câta oară pe forum, sunt gata să înfiinţez un tribunal specializat strict PENTRU PEDEPSIREA ASPRĂ A PĂRINŢILOR, a majorităţii părinţilor - dacă găsesc sprijin şi echipă de lucru.
Doar că mă tem de-un lucru: ar trebui să fiu printre primii condamnaţi la cazne veşnice, în acest caz...:) Cu un minut de pauză zilnic, ca indulgenţă, pentru că mi-am dat seama de propriile lipsuri. Dar greu să fie omul un părinte bun, foarte greu. Să poată face, efectiv, ceea ce înţelege că are bun de făcut.
Tuturor însă li se pare că e drăguţ şi bombonistic şi mişto-foc să ai "bebe" şi kinderi, nu-i aşa?
NU, nu-i aşa.

Inteleg ca ati vazut situatii de viata socante,ca sunt si persoane iresponsabile,iar pana la urma,experienta de parinte se traieste si poate ca niciodata nu te poti considera suficient de pregatit pentru acest rol...insa asta inseamna sa nu mai aducem pe lume copii?Sau sa ii lasam sa se piarda in centrele de plasament?
Oricum,eu intrebasem cu totul altceva,chiar nu stiu cum a ajuns discutia in aceasta directie.Chiar mi-ar fi fost de folos sa aflu niste informatii,daca cineva ar fi avut amabilitatea sa mi le ofere...cumva ma indoiesc ca adoptiile merg atat de greu,pentru ca cei care doresc sa adopte copii sunt toti din categoria celor care privesc ca fiind "bombonistic si misto" faptul de a avea copii...
Doamna in cauza mi-a relatat foarte natural ca a infia copii este un pacat si ca nici nu se pune problema.Nicidecum nu l-a blamat pe parintele respectiv.Eu am ramas cu gura cascata cand am auzit ca a infia este considerat ca fiind pacat...