sursa: http://oca.org
Am stat la Mănăstirea Valaam două săptămâni și jumătate căutând peste tot Icoana, dar nu am găsit-o. Sănătatea mea s-a deteriorat, iar sufletul meu era îngreuiat. În cele din urmă m-am întors la St. Petersburg și am sunat la paraclisul Mănăstirii Valaam din ostrovul Vasili, dar Icoana nu era acolo. Am fost copleșită de durere mai mult decât oricând.
A mai trecut un an, iar boala mea a început să se agraveze din ce în ce mai rău, că de-abia puteam merge chiar și cu un băț. Am făcut economie și am adunat treptat tot anul copeici pentru un nou pelerinaj la Mănăstirea Valaam. Am stabilit că voi merge de Sfântul Petru la Mănăstire ca să caut icoana Maicii Domnului încă odată.
Deși eram istoviă când am ajuns, m-am rugat stăruitor la Mormântul Sfinților fondatori și cu lacrimi în ochi am rugat-o pe Maica Domnului, ca Ea să-mi arate unde aș putea găsi icoana Ei binecuvântată. Și rugăciunea mea a primit răspuns.
În acea noapte am avut un alt vis. Se făcea că mergeam prin curtea mănăstirii, și am trecut pe lângă Biserica Sfântul Nicolae, care acum e abandonată. Plângeam și mă rugam la Maica Domnului „
O Măicuță dragă, dacă aș putea să te mai văd încă o dată!”. Am fost foarte surprinsă, dar m-am dus la rugăciune.
Din nou, am auzit o voce, dar de data aceasta a fost a altcuiva: „
De ce ești așa de tristă? Ce cauți?” M-am întors si am văzut un călugăr bătrân cu barba încărunțită, cu un culion albastru, stând în spatele meu.
„
O caut pe Maica Domnului” i-am răspuns.
„
Așteaptă! O vom găsi.”
„
Cum o poți găsi tu atât de repede” am întrebat „
când părintele Pafnutie a căutat timp de trei săptămâni, fără a o găsi?”
„
El a căutat în locuri greșite, a uitat unde este Ea” spuse bătrânul călugăr.
L-am urmat până la o ușă. „
Această ușă e încuiată!” i-am spus.
El a deschis-o. „
Ea e aici.”
M-am uitat în interiorul bisericii, iar într-un colț, în mijlocul unui morman cu bucăți de mobilier și icoane vechi era Icoana Maicii Domnului, pe jumătate înfășurată într-o bucată de pânză de sac. Imediat am recunoscut Icoana pe care o căutam și am strigat cu voce tare: „
Iat-o! Aici este Ea!”. Apoi celelalte femei care erau cazate cu mine în aceeași cameră m-au trezit.
Natalia Andreevna a relatat această istorisire despre viziunile ei pe 7 august 1897. Ea a fost scrisă pe 26 iulie 1898.
<< VA URMA >>