[Ekaterina]

Am citit un articol foarte bun ce descrie atat de bine ce se intelege astazi prin sarut si modul in care a fost denaturat adevaratul lui sens.

"Fereastra biroului meu dă spre Autogară.
În fiecare zi, când îmi ridic ochii obosiţi din hârtii, mai ales seara, îi văd pe liceenii navetişti: se strâng, zgomotoşi, cu câteva ore înainte de plecarea curselor. Cei care fumează şi beau bere stau pe treptele unei intrări dezafectate. Rezemate de zid, sunt cuplurile: cu căştile pe urechi, se sărută des şi prelung. Între cele două categorii, un trafic intens. Aşa că un sărut e adesea precedat de expirarea unui fum tras adânc în piept…

Am observat, cu timpul, că gesturile lor de tandreţe au un aer artificial, mimat. Îmbrăţişările şi săruturile, un aer de sălbăticie, de ferocitate abia reţinută. Ori, plictis de siestă. „Un instinct atât de van, ce se-abate şi la păsări de vreo două ori pe an…”, îmi sună în cap ecoul eminescian. Dar tinerii de la autogară nu par actorii instinctului, ci, mai degrabă, ai reclamelor la cartelele de telefonie mobilă.

Privindu-i, încep să înţeleg nestatornicia acestor perechi adolescentine: într-o dragoste atât de fadă, de „xeroxată”, cazi lesne pradă iluziei că un alt partener i-ar putea da gust. Apoi, nevoia de adjuvante: alcoolul, drogurile şi, în primul rând, muzica: toate cu rol de „potenţiator de gust” pentru un sentiment numit, pe nedrept, dragoste.

Acest „sentiment” este începutul tuturor crimelor pe care le produc cuplurile din România: avorturile, divorţurile, violenţa domestică, concubinajul, abandonul infantil şi abuzurile sexuale, pedofilia. Toate au la bază această iubire fără milă.

De aceea, de câte ori îi privesc pe tinerii navetişti, îmi dau lacrimile. Şi îmi amintesc cu durere de odioasa educaţie sexuală (omniprezentă în cultura de consum) a cărei roade se arată în mentalitatea şi comportamentul amoros al acestor cupluri. Pentru că educaţia sexuală este o intenţie de igienizare a iubirii, care duce la sterilizare emoţională. Şi, totodată, o manipulare ideologică a sexualităţii în sprijinul fenomenului de globalizare.

Educaţia sexuală e un Irod care se teme că Iubirea ar putea lua tronul Raţiunii, aşa că a ordonat uciderea inocenţei pruncilor de la 5 ani în sus (conform unei rezoluţii UNESCO, adoptată de ONU din 2009, privind introducerea lecţiilor de educaţie sexuală la nivel preşcolar).

Mă uit pe fereastră, cu durere, la una din secvenţele acestui genocid lăuntric.

Aş vrea ca tinerii de pe peroanele Autogării şi de pretutindeni, să se iubească cu adevărat. Pentru asta nu trebuie să se desprindă unul de altul, să-şi renege sentimentele. Ci doar să facă din sărutările, cuvintele şi mângâierile lor gesturile unei iubiri veşnice. Nu-mi doresc să amâne sau să renunţe la îmbrăţişarea lor: ci, îmbrăţişându-se, s-o facă atât de strâns, cu atâta dragoste, încât să-şi atingă şi să-şi simtă sufletele înfrigurate de singurătate. Aşa încât, mângâindu-se şi sărutându-se, să înseteze să-şi dăruiască, nu o ieftină şi trecătoare plăcere, ci căldură şi lumină.

Să-i elibereze, să reprezinte evadarea din acest model de iubire care îi face să-şi bată joc de propriul sentiment, să-şi bagatelizeze cele mai profunde trăiri: să-şi nege batjocoritor chiar capacitatea de a iubi cu adevărat.

Privindu-i pe adolescenţii de azi şi „dragostea” lor împachetată în ambalajul mijloacelor de contracepţie, ca sandvişurile în pungile de plastic, am început să înţeleg că singura scăpare ar fi o cultură a iubirii, o educaţie a inimii, nu un alt tip, mai decent, de educaţie sexuală. Că, pentru a nu mai ajunge la drame sufleteşti, avorturi şi boli venerice, nu e nevoie să ştim a folosi un prezervativ, ci o …icoană!

Sunt pe deplin convins că băiatul care ştie să vorbească unei icoane şi să o sărute, va şti să-i vorbească şi să-i dea sărutare de dragoste adevărată şi unei fete.

Biserica are tot ceea ce trebuie pentru o autentică educaţie a iubirii. Totul, în afară poate, de suficiente voci care să-i cheme pe tineri la o astfel de abordare a Tradiţiei.

Căci fără Hristos cel Răstignit, dragostea curată şi vie nu are izvor pe pământ. Fără El, oamenii rămân goi lăuntric, predispuşi să se umple, disperaţi, cu orice le poate stinge, măcar o clipă, durerea acestei insuportabile singurătăţi interioare. Infernal de flămânzi de iubire, încercând să se atingă, se vor lovi, încercând să se sărute, se vor muşca: îmbrăţişările vor deveni coliziuni. Apoi, se vor despărţi şi mai nenorociţi şi mai trişti, cu zaţul din suflet mai gros, mai amar şi mai rece.

Cred că numai Ortodoxia poate tămădui dragostea fără milă pe care o văd prin fereastra biroului. Că numai în Sfântul Potir se află hrana cea sănătoasă a iubirii. Acolo, pe peron, e doar mâncare cancerigenă pentru suflet: porţii mari de fast love…

Dacă adolescenţii pe care îi privesc, cu drag, prin fereastra biroului, ar accepta să-şi petreacă măcar un sfert din timpul pe care-l omoară pe treptele Autogării, într-o biserică, poate ar începe să înţeleagă puţin ce am vrut să spun prin aceste rânduri.
Şi poate asta s-ar întâmpla mai curând dacă aş avea şi eu curajul să-i chem… Cu o revistă ORTHOGRAFFITTI în mâini, ca invitaţie scrisă…" (Autor: Marius Iordăchioaia, sursa: OrthoGraffiti)