[laurastifter]

M-au amuzat grozav întâmplările relatate de dvs. :) Realitatea este că, atunci când povesteşti acest gen de amintiri, ele par mai puţin hazlii decât au fost în realitate, fiindcă atunci, în şcoală/ facultate, este şi o anumită atmosferă, toţi se cunosc între ei etc. De exemplu, dacă vă voi relata o întâmplare pe care o am acum în minte (nu-i nici pe departe pe locul I la capitolul amuzament, dar este prima amintire din liceu care mi-a venit în gând), probabil că veţi zâmbi şi atât, fiindcă dvs nu cunoaşteţi personajele, cu felul propriu al fiecăruia de a reacţiona, de a se manifesta etc! Aveam în liceu o colegă foarte simpatică. Deşi nu era printre cei mai buni din clasă, nu era nici cea mai slab pregătită la învăţătură. Totuşi, nu-i plăceau deloc orele de lb. română, pare-mi-se, ore pe care eu şi mulţi dintre colegii mei le aşteptam cu muult drag. Doamna profesoară era deosebită, elevii de asemenea (fiind şi clasă de filologie, vă daţi seama). Câţiva din clasă erau chiar olimpici pe ţară la română şi, oricum, cei mai mulţi se arătau extrem de participativi la aceste ore, exprimau idei originale şi foarte frumos argumentate (păreau ore de filosofie!) şi, pe scurt, era o atmosferă de neuitat care, probabil, pe această colegă o intimida, de vreme ce pasiunea vieţii ei nu era neapărat literatura.
La o astfel de oră, având ca temă realizarea unor eseuri (nu mai reţin pe ce teme), ea a venit cu o lucrare scrisă, dar, luată mai atent la întrebări de doamna profesoară, a dovedit că nu prea îşi putea înţelege propriile idei... :)) Atunci, doamna, foarte calmă şi pe un ton grav, o întreabă:
"care sunt sursele bibliografice din care te-ai inspirat?".
Colega, foarte agitată (avea un temperament aproape coleric), în contrast cu tonul calm al doamnei, răspunde hotărâtă: "am preluat informaţiile... dintr-o carte... Ştiţi? Dintr-o carte mică şi roz!".
Vreau să vă spun că un astfel de răspuns, dat într-o clasă de olimpici la limba română, a avut un haz nemaipomenit, încât doamna profesoară, de obicei foarte serioasă, nu se mai putea opri de râs, se lăsase cu capul pe catedră!! :))
A mai fost o întâmplare nostimă, tot în liceu şi tot la orele de română. De data asta, protagonista sunt eu. :))
Eram foarte bună la această materie, bine pregătită şi participativă la ore care aveau, totdeauna, un caracter interactiv.
La o oră, nu ştiu ce se-ntâmplase, dar nimeni nu mai era capabil să răspundă normal. Nu ştiu, avusesem vreo teză la Latină, sau... ce se va fi întâmplat atunci? Oricum, ţin minte că trebuia să relatăm o operă literară citită şi, efectiv, nimeni nu se dovedea în stare să povestească în mod coerent, deşi toţi citisem. Doamna ne privea consternată, ştiind nivelul foarte bun al clasei. Nu-i venea să creadă că exact noi, "filologii", ne-am împotmolit aiurea, la ceva extrem de uşor.
Văzând eu că toţi colegii mei se încurcă şi criticându-i în gând că sunt atât de distraţi, am ridicat mâna hotărâtă şi, cu un aer surprins (că ceilalţi nu ştiu), am început să explic cum stă treaba cu opera respectivă.
Doar că, după primele câteva cuvinte, am început să mă încurc şi eu, neştiind cum s-a continuat acţiunea, ce au mai făcut personajele alea! :))
Când mi-am dat seama că o păţesc exact ca "oratorii" dinaintea mea (faţă de care încercam să-mi dovedesc superioritatea), am început să râd... cu poftă... aproape cu lacrimi... fără să mă mai pot abţine. Doamna nu înţelegea de ce râd aşa, brusc (n-avea de unde să ştie ce fusese în gândul meu), nu înţelegeau nici colegii "ce m-a apucat", mai ales că ei erau cam ruşinaţi de prestaţia lor de la acea oră şi nu le venea nicicum să râdă. Cert este că, în câteva secunde, toată clasa, fără să se ştie de ce, a pornit un râs general... atmosferă "academică" în care s-a încheiat ora! :))
"Ani de liceu, cu emoţii la Română..."!