Există adevăruri obiective, care se potrivesc obiectelor, și adevăruri subiective, potrivite subiectelor. Dacă despre o persoană vorbești obiectiv, poți să o descrii, fizic, din afară, însă dacă n-ai stat de vorbă cu ea nu vei putea să spui nimic despre personalitatea ei, despre calitățile sufletești, despre bunătatea sau răutatea ei.
Mai mult de atât, poți fi orb și să nu vezi cum arată pe din afară, însă poți să ai o relație cu ea, poți chiar s-o iubești și să știi, în felul ăsta, cum arată pe dinăuntru.

Adăugare ulterioară:

Dacă te limitezi la cunoașterea obiectivă vei fi un spectator. Vei putea ști în amănunt cum este alcătuit celălalt, de la nuanța exactă a părului sau a ochilor, la numărul firelor din capul lui, dacă vrei. Poți analiza și cunoaște cu precizie totul.

Dar celălalt ți se revelează nu doar sub acest aspect, pe care-l împarte cu obiectele, ci sub unul mult mai profund și inepuizabil, atunci când intră în relație cu tine. Aici cunoașterea nu mai poate fi obiectivă, iar precizia lipsește. Paradoxal, însă, în timp ce primul tip de cunoaștere pare că te-ar putea duce la o cunoaștere fără rest, nu vei putea niciodată să-l cunoști cu adevărat pe celălalt, pe când cea de-a doua cunoaștere, deși inepuizabilă, îți poate oferi absolutul.

P.S. De aceea, este mai potrivit să nu ne referim la cămile, tigri sau oi, căci avem în vedere persoane.