În prealabil postat de cezar_ioan

Când eram adolescent am trăit într-un sistem autoritar, cu o ideologie puternică şi ierarhie ţapănă. Sistemul militar comunist.
Ajunsesem în vârf, eram liderul promoţiei unei şcoli militare, când, mai întâi ca o împunsătură vie, apoi în zguduituri tot mai mari, m-a cuprins o formă de trezire asemănătoare celei matinale, de după o beţie: buimac foarte, începeam să-mi dau seama ce-i cu mine şi ce-i cu oamenii din jur... Realizam că sunt prizonier într-o lume care nu avea nimic comun cu mine şi nici sufletul meu cu ea. Că pe măsură ce deveneam mai “mare” în ierarhia acelei lumi mă micşoram omeneşte tot mai mult. Simţeam că sunt des-fiinţat, dezumanizat şi … recompensat pentru asta!
Era o mare farsă în care fusesem prins din pricina inocenţei mele şi a unei bunecredinţe în valori pe care nimeni nu le respecta de fapt, ci doar le promova din vârful limbii, la plesneală. Am înţeles clar că trăiam, şi încă performant, într-un sistem al minciunii. Mă sufocam, muream văzînd cu ochii în mine însumi.
Am fugit. A fost greu, aventură a la Papillon... Săraca măicuţa a trebuit să îndure şi asta din partea mea, deşi nu înţelegea deloc ce mi se întâmplă.
Îmi amintesc însă cum se străduiau tovarăşii să mă convingă să mă răzgândesc: cum, tu care eşti cel mai bun, lauda noastră, viitorul nostru etc. etc. Tu care vei fi mare, vei fi tare, vei avea, vei conduce etc. Bla-bla-bla.
Pe de altă parte erau şi băieţii din linia partidului, care mă ameninţau finuţ. Iar alţii mă intimidau, spunîndu-mi că viaţa în civilie e grea, poate chiar mortală, pentru un copil crescut de mic în mediul cazon, pentru un copil fără tată, cu greutăţi familiale etc.
Nu i-am crezut, nu i-am ascultat: mi-am urmat pornirea inimii. Faţă de ei am devenit rebel, foarte rebel, insuportabil, nebun. Şi s-au bucurat când au scăpat, în sfârşit, de mine.

Ce se întâmplase, în fond? Pricepusem şpilu cu ideologia, cu spălarea creierului, cu programarea robotului, cu dezumanizarea. Omul din mine, atât cât mai rămăsese viu, vroia însă cu orice preţ să devină om. Şi am fugit, aşadar.
Citeam Dostoievski, Istrati, Kafka, Preda. Duşuri reci, binefăcătoare.

Preţul a fost mare, într-adevăr. Am muncit ani de zile prin tot felul de medii (căutam de fapt să-mi recuperez anii de temniţă blândă petrecuţi în adolescenţă şi să descopăr viaţa în bogăţia ei, fie şi la nivel social), am fost când miner când paznic când profesor, precum şi multe altele. Şi am rătăcit aşa, bezmetic, încă nedeplin treaz până când Domnul, cu Mâna Lui puternică şi blândă, m-a trecut peste pragul unui anumit nivel al trezirii: am primit lumina credinţei şi toate spaimele mari din lungul meu periplu s-au dus, iar întâmplările mele au primit un sens nou...
Acum am de furcă zdravăn de tot cu rănile pe care le-am primit sau pe care mi le-am pricinuit singur în anii lungi de căutări, de refuzuri, de lupte contra firii mele omeneşti, de lupte împotriva voii lui Dumnezeu în mine.

Dar ideologia şi sistemele mincinoase ale omului care îl vede pe om ca pe un bun personal, ca pe un obiect de care te poţi dispensa oricînd pofteşti, pe acestea le detest tot mai mult şi mă tem de ele până la groază. Băieţii chiar ucid oameni, chiar şi atunci când îi lasă în viaţă!

Îl înţeleg, în bună măsură, cred, pe Theodor. A suferit şi el, din partea unui sistem ideologizat şi corupt, aceeaşi minciună, aceeaşi batjocorire a omenescului din el. E foarte bine că e rebel şi că suflă şi-n iaurt. Deocamdată, ca etapă necesară. Prin asta îşi protejează sufletul, cel iubit de Dumnezeu şi îşi aşterne lucrarea viitorului de om şi bărbat al lui Dumnezeu.
Dacă Theodor are oarecare răbdare şi înţelepciune, Domnul va lucra treptat în inima lui şi uşor, uşor, Theodor va desluşi singur Lumina, dincolo de zdrenţele sângerii ale sufletului batjocorit în sistemele mincinoase şi lacome.

E o perioadă, în viaţa celui eliberat din gheena minciunii, când rănile vechi dor foarte tare iar durerile şi spasmele refacerii sunt considerabile. Mintea nu mai poate fi foarte limpede, din pricina durerii şi a fricilor, a nesiguranţei, a luptei cu neîncrederea şi deziluziile. Dar etapa aceasta e trecătoare.
Eu visez şi acum, la răstimpuri, tot mai rar, că mă aflu în faţa unui tribunal ai cărui judecători, vicleni şi fericiţi să mă sfâşie, mă întreabă cu râs batjocoritor: ce mă, credeai că ai scăpat?
Da, domnilor, da, categoric am scăpat! Domnul m-a scos din temniţa voastră nenorocită.
Acum sunt bolnav, suferind în urma iubitului vostru regim de dezumanizare, însă mă aflu în viaţă şi îmi cunosc bine, de acum, atât duşmanii cât şi prietenii. Mai ales pe cei interiori, din ce în ce mai bine îi cunosc!
Doctorul meu mă iubeşte şi nu mă lasă. Iar eu vreau să mă fac bine, până la sănătate deplină, cu ajutorul Lui şi al asistenţilor Lui. Mă simt bine, încrezător, cultivînd relaţiile de suport cu ceilalţi pacienţi, atâţia câţi au mai rămas în Bolniţa noastră.

Sănătate, Theo! Sănătate tuturor! AMIN+