Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu
De acord. De fapt, trebuie amândouă. Sunt multe situații în care trebuie să faci nu ceea ce simți că este bine, ci ce știi că e bine. Asta te ferește de păcat, pentru că tu nu ești un reper al binelui și răului.
Apoi, însă, după ce te pocăiești și-ți liniștești/curățești inima, ceea ce știi că e bine începi să și simți că este așa.
|
Din pacate sunt destui care, avand sa zicem niste porniri emotionale mai iesite din comun, tind sa creada ca au ajuns la etapa asta si ca din inima lor emana un discernamant infailibil.
Citat:
|
Aderăm liber la o credință, o opinie, o viziune pentru că simțim și înțelegem că este Adevărul, că ne împlinește, că ne dă sens vieții, chiar și morții. Cumva sufletul nostru o recunoaște atunci când ea este mărturisită de către cineva. Este lucrarea Duhului Sfânt aici, atât în mărturisitor cât și în primitor.
|
Din pacate exista si o lucrare similara dar opus ca finalitate care nu este a Duhului Sfant.
Un om poate fi aprins de o pasiune care i se pare ca ii da sens vietii si pentru care si-ar risca chiar si viata si totusi sa nu fie ceva mantuitor.
Desigur, tu poti observa usor asta la altii, mai ales in cazurile in care in mod evident, pasiunea este opusa unor norme morale elementare, dar sunt cazuri in care conflictul moral nu este atat de evident si ni se poate parea legitima.
Citat:
Dacă ceea ce ți se oferă ca adevăr nu este receptat în modul ăsta, dacă nu-l poți trăi, fiind ceva străin de nevoia cea mai profundă a sufletului tău, îl vei respinge, nu te vei identifica cu el, nu-l vei putea primi în inima ta.
Este o relație strânsă între minte și inimă; nu se poate una fără cealaltă.
|
Exact din aceeasi perspectiva enuntata mai sus, un om poate respinge adevarul de credinta (sau o parte din el), fiindca vine insotit de niste cerinte ascetice care presupun renuntarea la unele "pasiuni".
Si iarasi, desi in conflictul lumesc-duhovnicesc, dilema este evidenta, in deviatiile de credinta discernamantul nu e atat de accesibil oricui.