De acord. De fapt, trebuie amândouă. Sunt multe situații în care trebuie să faci nu ceea ce simți că este bine, ci ce știi că e bine. Asta te ferește de păcat, pentru că tu nu ești un reper al binelui și răului.
Apoi, însă, după ce te pocăiești și-ți liniștești/curățești inima, ceea ce știi că e bine începi să și simți că este așa.

Aderăm liber la o credință, o opinie, o viziune pentru că simțim și înțelegem că este Adevărul, că ne împlinește, că ne dă sens vieții, chiar și morții. Cumva sufletul nostru o recunoaște atunci când ea este mărturisită de către cineva. Este lucrarea Duhului Sfânt aici, atât în mărturisitor cât și în primitor.
Dar aderând la această credință următorul pas este transpunerea ei în viața ta, pentru că simți (din nou) că ai nevoie ca totul în tine să se transfigureze, să se înnoiască, să învieze.
Dacă ceea ce ți se oferă ca adevăr nu este receptat în modul ăsta, dacă nu-l poți trăi, fiind ceva străin de nevoia cea mai profundă a sufletului tău, îl vei respinge, nu te vei identifica cu el, nu-l vei putea primi în inima ta.
Este o relație strânsă între minte și inimă; nu se poate una fără cealaltă.