Intr-un comentariu la romanul ,,Ma numesc Rosu" a lui Orhan Pamuk se spunea ca nostalgia are la origine accelararea istoriei si deriva din fracturarea memoriei.Se mai spunea ca timpul oamenilor este un timp al decadentei si al alienarii si ca singurul ,,timp fericit"este timpul vesnic al lui Dumnezeu care transcede timpul nostru relativ.In acest timp infinit al divinitatii opereaza si memoria lui Dumnezeu,atat de bine surprinsa in raportul cu memoria omului in Isaia 43:25-26.Doua versete foarte complexe care chiar scoase din contextul lor istoric,al limbajului profetic,m-au facut sa ma gandesc daca nu cumva solutia divina este singura reala la distrugerea sistematica a memoriei pe termen lung,precum in cartea lui Pamuk,golirea ei de miez cu efect atat asupra individului cat si a identitatii colective,generand crize sociale majore si cred ca in acest punct critic,al uciderii memoriei intervine solutia divina din versetele mentionate la naufragiul uman.Daca nu ar exista iertare si restaurare am fi prizonierii unui timp strict mecanic si dement,unde lipseste aceea parte a memoriei care sa ne reaminteasca cum vede Dumnezeu lumea.