[laurastifter]

În prealabil postat de florin.oltean75

Un experiment similar a fost pus in scena de Dumnezeu cand l-a testat pe Avraam.

Nu i-a fost testata capacitatea de discernamant, ci nivelul obedientei.

In ce masura a afectat acest experiment psihicul 'copiilor' lui Avraam, generatie dupa generatie?

Poate fi o tema de doctorat.

În primul rând, cred că textul poate fi înţeles şi-ntr-un sens mesianic: aşa cum credinciosul Avraam ar fi fost capabil să-şi sacrifice propriul copil, tot ceea ce avea mai drag, pentru Dumnezeu, la fel, peste veacuri, Tatăl ceresc n-a ezitat să-L dea pe Unicul Său Fiu la moarte, pentru ca noi viaţă veşnică să avem întru El.
În sens strict istoric, în opinia mea, Dumnezeu i-a testat lui Avraam credinţa (a se vedea, în acest sens, numeroasele referiri nou-testamentare la exemplul credinţei lui Avraam - referiri argumentate tocmai prin disponibilitatea patriarhului de a-l sacrifica pe Isaac).
Mai cred că Dumnezeu i-a testat lui Avraam, înainte de toate, dragostea! Se spune că ne este dumnezeu acel lucru (idee, persoană, obiect etc) de dragul căruia am fi capabili să ne sacrificăm copilul (adică tot ce-i poate fi mai scump unui om). Cred că-n acest sens simbolic (fără a pune la îndoială istoricitatea relatării biblice) ar putea fi înţeles cel mai potrivit episodul jertfirii lui Isaac pe muntele Moria - jertfire care, până la urmă, nu a mai avut loc, nu fiindcă Avraam şi-ar fi dovedit deplina obedienţă, ci fiindcă şi-a atins scopul de a prefigura, prin gestul său, o cutremurătoare profeţie mesianică, şi-a mărturisit credinţa şi, nu în ultimul rând, a arătat că este gata să abandoneze, să sacrifice totul din dragoste pentru Dumnezeu. După ce a auzit porunca: "ieşi din pământul tău... şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta eu", acum, rămas pribeag şi fără patrie pentru dragostea lui Dumnezeu, acum renunţă la tot ceea ce i-a mai rămas: Isaac, copilul şi mângâierea bătrâneţilor sale.
Dumnezeu nu avea ce să testeze (căci El cunoaştea în mod desăvârşit sufletul lui Avraam), ci l-a ales pe robul său nu doar ca strămoş al poporului ales şi al tuturor celor credincioşi, ci şi ca model de autodăruire iubitoare în relaţia cu Sfânta Treime (cf. Facerea18, 1-16).
Dumnezeu n-a vrut ca Avraam să fie obedient sau să treacă vreun examen în acest sens, ci a hotărât ca exemplul acelui gest să rămână peste veacuri un simbol, o mărturie adevărată a capacităţii de a renunţa la totul, de a pierde totul, pentru Cel Care este totul.
Personal aşa înţeleg, în doar câteva cuvinte, pasajul atât de profund şi tainic al relatării despre Avraam şi Isaac:
1. prefigurare a Jertfei supreme a lui Hristos;
2. mărturisire de credinţă neîndoielnică;
3. în strânsă legătură cu aceasta, exemplu de iubire necondiţionată până la capăt!
Care este opinia dvs? Consideraţi că poate conţine vreun sâmbure de adevăr interpretarea mea?...