În prealabil postat de cezar_ioan
Dacă Ekaterina a amintit de filmul Secta, mă gândesc la După dealuri.
Ce să se fi întâmplat acolo?
De ascultat, fata aceea ar fi putut să asculte, părintele și maicile fiind evident oameni de toată isprava, creștini în toată puterea cuvântului.
Oare nu mai avea libertatea de a alege? De a distinge între bine și rău? Păcatul se înstăpânise definitiv în ea, supunîndu-i capacitatea de a alege?
Sau, poate, pur și simplu obediența din copilărie (fenomen specific mediilor instituționalizate de la noi) rodise, mai târziu, fructul otrăvit...
Mă tem uneori că obediența este prima fațetă a unei depersonalizări care, mai târziu, își va arăta cealaltă parte, a rebeliunii. Atât obediența cât și rebeliunea sunt acte/stări de patologie a capacității discernământului.
Mesajul "tu ești mic, nu știi nimic, ascultă-mă pe mine" va fi răsplătit de viitorul tânăr sau adult cu "ți-ai dus traiul, ți-ai mâncat mălaiul, acum ascultă-mă tu pe mine".
Aș aduce în discuție tema puterii.
Iubire versus putere.
Obedientul este un om strivit de alt om care, neavînd iubire s-a străduit să demonstreze că are putere. Rebelul este revanșa, tot pe axa puterii.
O lume fără iubire este un templu cu trepte mânjite de sânge. Mulți închinători rabdă Dumnezeu în acest templu sinistru...
P.S. Romanul "Puterea și gloria", scris de englezul (catolic) Graham Greene, ilustrează această chestiune a confuziei dintre axele puterii și iubirii. Aventura tragică a ultimului preot supraviețuitor dictaturii lui PapaDoc este un preambul la Apocalipsă și o sugestie că, într-un fel sau altul, ne înfruptăm deja din timpurile de pe urmă... Dar Gloria, gloria omului lui Dumnezeu (preotul din urmă al unei lumi fumegînde în catranul urii) rămâne sămânță a nădejdii, mai departe.
|