Parintele Staniloae- CREȘTINISM ȘI NAȚIONALISM
https://carteromaneasca.wordpress.co...i-nationalism/
"Creștinul se întreabă: pot eu, în calitatea mea de creștin care nu se joacă cu obligațiile față de Iisus Hristos și cu problema mântuirii sufletești, să fiu în același timp naționalist, să-mi iubesc neamul cu înfocare și să lupt neîncetat pentru apărarea și înălțarea lui?Naționalistul, care poate nu e încă și creștin, e și el dator să se întrebe: are oare într-adevăr naționalismul meu lipsă de creștinism? E necesar oare creștinismul în cadrul concepției mele naționaliste, ca un factor indispensabil pentru ridicarea neamului, care e ținta strădaniei și a vieții mele?Întrebările acestea se pot concentra astfel: Este creștinismul, trăit și judecat consecvent, o cale necesară spre naționalism și naționalismul, la rândul său, o cale necesară spre creștinism?A fost una din însemnatele descoperiri ale timpului nostru răspunsul pozitiv la amândouă aceste întrebări.
Creștinismul n-a venit să se opună tendințelor celor mai firești de comuniune, concretizărilor celor mai profunde ale acestor tendințe, n-a venit să înăbușe natura, să o facă să caute alte forme de comuniune, mai puțin firești, ci să intensifice, să înalțe, să desăvârșească formele naturale ale relațiilor omenești.Comuniunea este chiar o condiție fundamentală a mântuirii. Nu poți împlini voia lui Dumnezeu, nu poți exercita faptele creștinești, nu poți afla și experia pe Dumnezeu chiar, decât în cadrul comuniunii.
Iar comuniunea cea mai firească, cea mai de temelie, este aceea între membrii aceleiași națiuni. În mod necesar ea trebuie folosită pentru trăirea în cadrul ei a conținutului religios. Un creștin e fericit de țesătura de ocazii ce i-o oferă apartenența la comunitatea națională, pentru a-și trăi în ea conținuturile religioase, întrucât e om legat de un spațiu, împletit prin limbă, prin istorie, cu un grup național, el nu se poate izola de acel grup, pentru a stabili altă comuniune, căci pentru aceasta ar trebui să fugă din țara unde s-a născut, unde l-a destinat Dumnezeu să trăiască.Credința creștină e pentru credincios un impuls spre afirmarea comuniunii naționale, spre iubirea mai presus de fire a celor cu care firea l-a așezat în relații fundamentale de viață. Creștinismul răzbate în mod necesar spre naționalism.Mântuirea, desigur, e o problemă care trebuie să frământe personal pe fiecare om, dar ea nu poate fi dobândită de om printr-o trăire de eu izolat, ea nu se împărtășește omului în această calitate – care e calitate anormală – ci în calitatea lui de membru al unei comunități, iar cea mai firească comunitate este cea națională. Dumnezeu nu mă va răsplăti pentru modul cum am știut să mă desfac de comuniunea firească în care mi-a fost dat să trăiesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune cu voința și cu iubirea mea creștină.Dumnezeu privește pe om nu în izolarea lui, ci ca membru al unei comunități mai largi, privește propriu-zis comunitățile și, prin ele, face părtaș pe om de har și mântuire. Și întrucât
comunitățile cele mai firești sunt neamurile, de ce n-am spune că privirea directă a lui Dumnezeu cade pe neamuri și numai întrucât inșii fac parte din neamuri, simte fiecare privirea lui Dumnezeu asupra lui.În cartea Iui Daniil se spune că Dumnezeu pune în cumpănă împărăția, nu pe ins în parte (Dan. 5, 25-28). Iar la Apocalipsă se vorbește de mântuirea neamurilor, nu a inșilor."
Noua cetate, in care va salaslui Dumnezeu cu alesii Lui, dupa viziunea Sf. Ioan “… avea zid mare si inalt si avea douasprezece porti, iar la porti doisprezece ingeri si nume scrise deasupra, care sunt numele celor douasprezece semintii ale lui Israel.” (
APOCALIPSA,21,12) “Si cetatea nu are trebuinta de soare, nici de luna ca sa o lumineze, caci marirea lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul. Si
neamurile vor umbla in lumina ei, iar imparatii pamantului aduce-vor la ea marirea lor.” (21, 23-34) “Mi-a aratat apoi raul si apa vietii, limpede cum e clestarul si care izvoraste din tronul lui Dumnezeu si al Mielului. Si curge prin mijlocul cetatii. Iar pe cele doua maluri ale raului creste pomul vietii, facand douasprezece feluri de roade, in fiecare luna dandu-si rodul; si frunzele pomului sunt spre
tamaduirea neamurilor.” (22, 1,2)