N-am crezut ca pe strazile orasului in care m-am nascut, am copilarit si am mers la scoala si am crescut si am visat si m-am indragostit si mi-am plimbat copiii....
N-am crezut ca o sa vad oameni care impusca alti oameni; oameni care bat alti oameni. Nu ca inainte de asta nu s-ar fi intamplat. Dar acum totul era in plina strada; la vedere; fara teama de legi, de oameni; fara frica de Dumnezeu.
N-am vazut ce si cum s-a intamplat pe 13 iunie. Aici e loc de speculatii. Pentru ca nici pana acum nu ne-a spus nimeni cine a facut toata debandada de atunci. Toate organizatiile studentesti plecasera din Piata. In Piata ramasesera foarte putini; cei mai multi erau dintre aceia care facusera greva foamei.
Dar stiu cum a fost pe 14 iunie.
Plecasem sa vad ce se mai intampla. Copiii erau la scoala.
De la Opera am luat-o in sus pe Bd. Gh. Gheorghiu Dej(niciodata nu i-am spus asa, ii spuneam tot 6 Martie, fara vreun respect pentru alegerile de atunci; acum ii spune Bd. Regina Maria).
La facultatea de Drept minerii facusera prapad.
Cand am ajuns la Gambrinus, pe strada Brezoianu pe sensul dinspre sediul Redactiei ziarului Informatia.. si revistei Saptamana ... (acum cred, sediul ziarului Libertatea)venea o haita de mineri: unii(chiar mineri: imbracati cu salopete vechi, obositi); altii deghizati: cu salopete noi si smoliti pe fețe cu fard. Toti aveau bâte. M-am gandit de multe ori, de atunci si pana acum, ca poate bâtele (mai zdravene decat cele de basseball, ca niste ghioage)ramasesera de la Timisoara. Nimic nu se pierde; totul se foloseste.
Am ajuns la Muzeul Șuțu si am trecut prin pasaj spre Teatrul National.
La Universitate se facuse „curat”. Vandalii plantasera flori. Domnul Iliescu putea sa fie fericit.
Pe peluza din fata Teatrului National/Hotelului Intercontinental se tolaneau minerii. Pe jos erau niste navete cu paine, cu niste carnaciori oltenesti sau cabanos si sticle de apa minerala.
Am plecat spre Piata Romana. Bulevardul de umpluse de oamenii ”cinsititi” de la IMGB; marsaluiau spre Magazinul Unirea. In urma lor doamnele de la Apaca. Pe margine, de o parte si de alta a bulevardului, oameni: unii ”gura- cască”, unii “indignati” gata sa sara la bataie, unii”oamenii de bine”ai domnului Iliescu si unii ”speriati ca de moarte”, ca si mine .
In dreptul Hotelului Intercontinental, o femeie (mai in varsta, genul acelora care strigau pro-Iliescu sau pro ....) a aratat spre o tanara si a spus: “Si asta a fost in Piață”.
In clipa urmatoare trei haidamaci au sarit la ea; unul i-a sfasiat bluza, mai-mai sa-i iasa sânii din sutien; ceilalti au lovit-o cu bâtele pe spinare: i-am auzit oasele trosnind; a cazut in genunchi chiar la picioarele mele. M-am aplecat sa o ajut sa se ridice. In clipa aia cineva m-a strans de mana stanga. Am intepenit. M-am speriat asa de rau ca nu mai puteam nici sa respir. O doamna m-a ridicat si mi-a spus scurt, la ureche: „pleaca de aici ca te omoara ăștia.” Minerii au luat-o pe femie si au aruncat-o intr-o masina Dacia rosie care venea pe langa trotuar pe contra-sens. A plecat in viteza spre Piata Unirii.
Am plecat aproape târându-mă, incet, spre Piata Romana cu doamna care ma salvase, cu sotul ei si cu fiica ei. Oamenii erau la fel de speriati ca si mine. Fiica lor, cred ca avea 19 ani, era studenta la Universitatea Bucuresti. Era o copila. Minerii au legitimat-o si au lovit-o. Pe fața i se vedeau urmele „legitimării”. N-am prea vorbit. Doar tăceam si ne feream de ce vedeam in jurul nostru. In dreptul Salii Dales ne-am despartit. De cate ori pot, ma rog pentru doamna aceea care m-a salvat. Nu stiu cum o cheama. Nu stiu cine e. Dar daca nu m-ar fi oprit, cine stie ce puteam sa pățesc! Pentru ca minerii sareau la bataie din te miri ce!
La Piata Romana m-am intalnit cu sora mea. Am plecat spre casa (Drumul Taberei) pe ocolite ca sa evitam centrul capitalei. Cand am ajuns in cartier, ne-am oprit la Piata Drumul Taberei (pe atunci se chema Moghioros). Minerii ajunsesera si acolo; au rasturnat niste tarabe ale unor tarani (pe atunci inca mai veneau taranii in piata); i-au acuzat ca vand prea scump cartofii. I-au facut speculanti.
Cand vorbiti despre venirea minerilor, trebuie sa stiti ce s-a intamplat de la oamenii care au trait acele zile infernale. Nu de la propaganda pro Iliescu, nu de la propaganda securista; nu de la militie si armata.
Dupa spusele domnului cu user name Florinvs, la Revolutie sau la venirea minerilor, nimeni n-a batut pe nimeni. Nimeni n-a impuscat pe nimeni. S-or fi omorat oamenii intre ei. S-or fi batut intre ei.
Dumnezeu sa ne ierte pe toti si sa ne ajute sa intelgem ca viata omului nu trebuie sa atarne de multimea tunurilor, a tancurilor si a rautatii oamenilor.
Si sa nu uitam: din fata televizorului sau (mai tarziu) din fata monitorului, totul pare mai usor de infaptuit. Asa apar si eroii...de carton.
Cu intelegerea celor ce s-au petrecut atunci, vad ca e mai greu.
Atunci oameni nevinovati au fost batuti, schingiuti, inchisi si unii chiar au murit.
Toate astea inseamna alte batai, alte schingiuiri, alte scuipari si alte coroane de spini indesate pe crestetul Mantuitorului Hristos.
De fiecare data cand pacatuim, noi Il rastignim din nou, parca intr-un blestem fara de sfarsit, pe Mantuitorul Hristos.
|