[Decebal]

<< Căci, precum nu va odrăsli din pământ o plantă înainte de-a se forma rădăcina ei, fiindcă începutul plantei este din rădăcină, aşa este cu neputinţă ca noi să avem pe Domnul nostru Iisus Hristos ca rădăcină a nestricăciunii noastre înainte de-a se vedea El formându-Se ca rădăcină. Deci arătând venit timpul pogorârii Duhului la noi după învierea Lui din morţi, a suflat asupra Ucenicilor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt” (In 20, 22). Căci atunci era cu adevărat la uşi, mai bine-zis înlăuntrul uşilor, timpul înnoirii. Şi să vadă iarăşi iubitorul de învăţătură dacă nu este adevărat şi cuvântul despre acestea. Căci la început, cum ne-a spus purtătorul de Dumnezeu Moise, luând Creatorul tuturor ţărână din pământ şi alcătuind pe om, a suflat în faţa lui suflare de viaţă. Şi ce este altceva suflarea de viaţă decât Duhul lui Hristos, Care zice: „Eu sunt viaţa şi învierea” (In 11, 25)? Iar deoarece S-a despărţit de umanitate Duhul cel Sfânt, Care ne poate menţine şi modela potrivit caracterului dumnezeiesc, Mântuitorul ni-L dăruieşte iarăşi pe Acesta, ridicându-ne spre demnitatea de la început şi remodelându-ne după chipul Său. De aceea şi Pavel zice către unii: „Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi” (Gal. 4, 19).

<< Dar, dacă este aşa, cum era în prooroci? Să judecăm, deci. Vom înţelege semnificaţia cuvântului astfel: În Sfinţii prooroci Duhul era cu un fel de luminare bogată şi ca un sfeşnic care putea călăuzi spre cunoaşterea celor viitoare şi spre pătrunderea celor ascunse; iar în cei ce cred în Hristos nu e un simplu sfeşnic ţinut de Duhul, ci îndrăznim să spunem că e Însuşi Duhul, Care ia loc şi Se sălăşluieşte în ei. De aceea ne numim şi temple ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16; II Cor. 6, 16), pe când nici unul dintre Sfinţii prooroci nu s-a numit templu dumnezeiesc. Căci cum am înţelege aceasta?

<< Dar ce vom zice şi când vom auzi pe Mântuitorul nostru Hristos zicând: „Amin, amin, zic vouă, nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femeie cineva mai mare ca Ioan Botezătorul. Dar cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare ca el” (Mt. 11, 11). Şi ce este Împărăţia cerurilor? Este dăruirea Sfântului Duh, după spusa: „Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21). „Iar Duhul Se sălăşluieşte în voi prin credinţă” (Rom. 8, 10). Observi cum pune înaintea tuturor celor născuţi din femeie pe cel născut în Împărăţia cerurilor, chiar dacă acesta e mai mic, şi aceia, desăvârşiţi? Dar să nu socotească cineva că noi micşorăm slava Sfinţilor sau virtuţile lor, ca să-i dispreţuim socotindu-i mai mari chiar pe cei mai mici. Nu spunem aceasta. Căci frumuseţea vieţuirii lor este fără asemănare. Dar ca să înţelegem lucrul clar, să explicăm pe scurt ceea ce s-a spus de Mântuitorul nostru. Mare a fost cu adevărat fericitul Botezător şi cel mai strălucitor în toată virtutea, înălţând hotarele dreptăţii aflate în noi în aşa fel că nu poate fi vreuna mai presus de el. Dar cel ce se află astfel avea nevoie de Hristos, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Mt. 3, 14). Observi cum, fiind desăvârşit, cât e cu putinţă oamenilor şi între cei născuţi din femeie, are nevoie să fie recreat şi renăscut în oarecare fel prin Sfântul Duh? Observi cum recunoaşte că cei născuţi din nou sunt mai mari, când spune că are nevoie de Hristos? Căci dacă ar fi ajuns mai mare botezându-se, pentru ce L-ar fi rugat pe Hristos să se boteze de la El? Iar dacă ştia că va fi între cei mai buni când îi va veni botezul, cum n-ar recunoaşte ca mai mari pe cei botezaţi? Deci Hristos zice că e mai mare ca Ioan cel mai mic în Împărăţia cerurilor, deci şi cel botezat de curând şi încă neajuns la o înălţime deosebită prin fapte, şi anume numai prin faptul că fericitul Botezător este născut din femeie, iar acela s-a născut, după cum s-a scris, din Dumnezeu. Căci prin aceasta s-a făcut părtaş al firii dumnezeieşti, având în sine pe Duhul Sfânt şi numindu-se prin aceasta templu al lui Dumnezeu.

<< Dar să mă întorc iarăşi la spusa amintită. Deci Duhul era în Prooroci pentru trebuinţa de-a prooroci. Căci era în ei ca Dumnezeu. Dar acum locuieşte prin Hristos în cei ce cred, fiindcă a început să fie în om prima dată când El S-a făcut om. De fapt (Hristos) are în Sine ca Dumnezeu în mod nedespărţit pe Duhul ca fiind al Lui şi aflat în El în mod fiinţial. Dar Se unge pentru noi şi se spune că primeşte Duhul, ca om, nu procurându-Şi Sieşi împărtăşirea de bunurile dumnezeieşti, ci firii omeneşti, precum am arătat înainte. Când deci dumnezeiescul Evanghelist spune: „Încă nu era Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit,” vom socoti că el indică sălăşluirea deplină şi întreagă a Sfântului Duh în oameni. >>

Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a patra (PSB 41): Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pp. 532 – 538